Textul în format pdf pentru listare: România şi concertul european. De la criza orientală la marile alianţe ale secolului al XX-lea

Criza orientală şi spaţiul românesc

 Spaţiul românesc şi marile puteri în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complex, marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama. După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în problemele acestora. De asemenea, Imperiul Habsburgic, la rândul său, încerca să influenţeze politica Porţii în Principate, mai ales că se opunea întăririi poziţiilor Rusiei în sud-estul Europei.

În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate.

Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828-1829). Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului, prin Tratatul de pace ruso-otoman de la Adrianopol (1829), statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar intrau sub protectoratul Rusiei.

Problema românească – problemă europeană (1856-1878)

În secolul al XIX-lea, activitatea diplomaţilor români a fost orientată spre realizarea unităţii naţionale şi obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman. În timpul desfăşurării Revoluţiei de la 1848, emisari ai guvernului revoluţionar din Ţara Românească au fost trimişi în străinătate pentru a obţine recunoaşterea acestuia pe plan extern şi pentru a atrage sprijin în favoarea revoluţiei.

          După revoluţia de la 1848, problema românească a fost impusă în atenţia opiniei publice europene, fiind abordată de marile puteri cu prilejul Războiului Crimeei. Declanşat în 1853 ca un conflict ruso-otoman, acesta a implicat şi restul marilor puteri europene, care au sprijinit Imperiul Otoman. Congresul de Pace de la Paris, desfăşurat după înfrângerea Rusiei (1856), a pus în discuţie unirea Principatelor Române (subiect faţă de care marile puteri aveau atitudini divergente), precum şi statutul acestora.

          Tratatul de la Paris (1856) prevedea în privinţa Principatelor:

• desfiinţarea protectoratului Rusiei şi înlocuirea lui cu garanţia colectivă a celor 7 mari puteri europene (Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic);
• revenirea în cadrul Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), retrocedate de Rusia;
• organizarea de Imperiul Otoman (puterea suzerană) a alegerilor de deputaţi pentru câte o Adunare ad-hoc (divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime părerea populaţiei în problemele unirii şi organizării viitoare a statului.

După dubla alegere ca domnitor, în cele două Principate, a lui Alexandru Ioan Cuza (1859), între anii 1859 şi 1861, oameni politici precum Ion Ghica şi Vasile Alecsandri s-au implicat în acţiuni vizând obţinerea din partea marilor puteri garante a recunoaşterii dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, a unirii depline.

  În urma realizării unirii Principatelor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi după instalarea pe tronul României a principelui Carol I (1866-1914), activitatea diplomatică a României s-a intensificat:

• Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în anul 1862;
• a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare în 1863, iar în 1865, cu Austria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf;
• în 1875, a fost încheiată o convenţie comercială şi de navigaţie pe 10 ani cu Austro-Ungaria.

       În 1875-1876, în contextul reizbucnirii „crizei orientale”, România a avut ca obiectiv principal obţinerea independenţei de stat faţă de Imperiul Otoman.

     După o serie de tratative româno-ruse (purtate de noul guvern liberal condus de Ion C. Brătianu), la 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti convenţia româno-rusă privind trecerea trupelor ruse pe teritoriul României, care stabilea că:

• România permite trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, către zona de conflict din Balcani, pe cheltuiala acestora;
• Rusia urma să respecte integritatea teritorială a României.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică; turcii au reacţionat bombardând oraşele de pe malul nordic al Dunării: Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa, Călăraşi.

La 9/21 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a prezentat declaraţia de independenţă a României.

Participarea României la războiul ruso-turc din Balcani (1877-1878):

• iunie 1877 – armata rusă a traversat Dunărea către teritoriul Bulgariei (paşalâc otoman). Cea mai mare concentrare de trupe s-a produs la Plevna – punct strategic important, apărat de redute puternice (Griviţa I şi II, Rahova). Atacurile ruseşti asupra Plevnei au fost oprite de armata otomană condusă de Osman Paşa, existând pericolul respingerii trupelor ruse şi al prelungirii războiului pe teritoriul României. Iniţial, Rusia refuzase încheierea unei alianţe militare cu România pentru a nu fi nevoită să îi recunoască meritele la sfârşitul războiului.
• 19/31 iulie 1877 – Marele Duce Nicolae, comandatul trupelor ruse din Balcani, a solicitat principelui României, Carol I, intervenţia directă a trupelor române la Plevna;
• septembrie 1877 – la propunerea lui Carol I, a început asediul Plevnei, finalizat prin capitularea trupelor otomane la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. După capitularea Plevnei, armata rusă a înaintat spre Constantinopol, iar armata română a cucerit cetăţile Vidin, Smârdan, Belogradcik;
• 19 ianuarie 1877 – Imperiul Otoman a capitulat.

Tratatele de pace şi recunoaşterea internaţională a independeţei României

19 februarie/3 martie 1878 – Tratatul de Pace de la San Stefano – a fost încheiat între Rusia şi Turcia, România neffind acceptată la negocieri. Principalele prevederi ale tratatului erau:

• recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului;
• formarea Marelui Principat al Bulgariei;
• Rusia primea din partea Imperiului Otoman, în contul unei părţi din despăgubirea de război, Dobrogea şi Delta Dunării, pe care le ceda României în schimbul judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei (ceea ce reprezenta o încălcare a convenţiei din 4/16 aprilie 1877).

            Marile puteri, nemulţumite de creşterea puterii Rusiei, au determinat renegocierea tratatului în cadrul Congresului de la Berlin.

1/13 iulie 1878 – Tratatul de Pace de la Berlin. Principalele prevederi ale tratatului erau:

• recunoaşterea internaţională a independenţei României, Muntenegrului şi Serbiei;
• condiţionarea recunoaşterii internaţionale a independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866, care acorda drepturi politice doar creştinilor;
• intrarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor în componenţa României;
• ocuparea de către Rusia a sudului Basarabiei (în ciuda opoziţiei României);
• intrarea Bosniei-Herţegovina în administrarea Austro-Ungariei;
• reorganizarea teritorială a Principatului Bulgariei.

Relaţiile internaţionale ale României până la Primul Război Mondial

    Recunoaşterea internaţională a independenţei de stat în 1877 a oferit României posibilitatea de a desfăşura o politică externă conformă cu interesele sale naţionale.

Tensiunea în relaţiile cu Rusia, determinată de ocuparea de aceasta a sudului Basarabiei la sfârşitul războiului din 1877-1878, a făcut ca România să încheie , în anul 1883, un tratat secret, cu caracter defensiv, cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), primind garanţii de securitate în cazul unui atac din partea Rusiei. La rândul lor, aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor din sud-estul Europei.

Situaţia internaţională s-a schimbat la începutul secolului al XX-lea, iar România a acţionat ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, pentru menţinerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică.

            Perioada anilor 1912-1913 a fost dominată de războaiele balcanice:

1912 – Serbia, Bulgaria şi Grecia au luptat împotriva Imperiului Otoman, cu scopul eliberării unor provincii balcanice aflate încă sub stăpânire otomană. România şi-a păstrat neutralitatea, recunoscând justeţea revendicării statelor balcanice;

1913 – Bulgaria, care ducea o politică expansionistă, sprijinită şi de Austro-Ungaria, a declanşat ostilităţile împotriva fostelor sale aliate. Acest fapt a dus la implicare României în război, de partea Serbiei şi a Greciei. În urma înfrângerii Bulgariei, prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1913), România a obţinut Cadrilaterul (sudul Dobrogei, compus din judeţele Durostor şi Caliacra).

            Atitudinea României în cel de-al doilea război balcanic a arătat distanţarea politicii externe româneşti de interesele Triplei Alianţe, fapt ce va deveni evident odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.  

România în relaţiile internaţionale în secolul al XX-lea

 Relaţiile internaţionale ale României în timpul Primului Război Mondial (1914-1918)

         În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), s-au confruntat două alianţe politico-militare:

• Puterile Centrale sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Turcia);
• Antanta sau Tripla Înţelegere (Franţa, Rusia, Anglia, Italia, ş.a.).

     România a adoptat, în Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, atitudinea de neutralitate, în aşteptarea momentului potrivit pentru implicarea militară.

      În perioada neutralităţii (1914-1916):

• guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a fost supus presiunilor atât din partea Puterilor Centrale cât şi din partea Antantei, pentru ca România să intre în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianţe;
• a fost semnată o convenţie cu Rusia (1914) care recunoştea României drepturile asupra teritoriilor stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina), iar România promitea o „neutralitate binevoitoare” faţă de Imperiul Rus;
• armata română a fost pregătită pentru momentul intrării în război.

În anul 1916, s-a luat decizia intrării în război împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea provinciilor româneşti deţinute de aceasta. Astfel, la 4/17 august 1916, România a semnat cu Antanta două convenţii (una politică şi una militară), care prevedeau, în principal:

• recunoaşterea de către Antanta a dreptului României de a se uni, la sfârşitul războiului, cu provinciile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria;
• intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei la 14/27 august 1916;
• sprijinul Antantei pentru România, atât prin livrări de armament şi muniţie, cât şi prin acţiuni pe front, în sud, la Salonic (Grecia) şi, în nord, în Galiţia.

La sfârşitul războiului (1918), România şi-a îndeplinit obiectivul naţional, iar pentru aceasta diplomaţia românească a acţionat atât în timpul conflictului, cât şi la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în privinţa negocierii conţinutului  articolelor referitoare la statul român unitar. De exemplu, Ion I.C. Brătianu s-a opus includerii în tratatul de pace cu Austria a unor prevederi referitoare la minorităţi, care atentau la suveranitatea statului român, arătând că acesta respectă toate drepturile cetăţenilor săi, indiferent de originea etnică. În urma semnării tratatelor de la Conferinţa de Pace de la Paris (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia), graniţele României au fost recunoscute pe plan internaţional.

Politica externă a României în perioada interbelică

   Membră a Societăţii Naţiunilor (1919), România a acţionat în perioada interbelică pentru:

• menţinerea păcii, stabilităţii pe continent şi în lume;
• păstrarea statu-quoului internaţional.

În perioada interbelică au fost încheiate:

• tratate de alianţă cu diferite state (precum cel cu Franţa, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva României);
• tratate şi alianţe regionale cu Polonia, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929, denumit Iugoslavia). Alături de Cehoslovacia şi de Regatul Sârbo-Croato-Sloven, România a constituit, din anul 1921, alianţa Mica Înţelegere;
• Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franţa şi S.U.A., de interzicere a războiului pentru rezolvarea diferendelor internaţionale, semnat şi de statul român;
• Protocolul de la Moscova (1929), prin care România, U.R.S.S., Polonia şi Letonia se angajau să pună în vigoare, în relaţiile dintre ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg;
• alianţa cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, numită Înţelegerea Balcanică (1934).

        De asemenea, România a participat, cu diferite propuneri, la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926-1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932-1935. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale. Legăturile diplomatice cu statul sovietic au fost reluate, în anul 1934, deschizându-se legaţii la Bucureşti şi Moscova, iar România a susţinut admiterea U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor.

            În perioada interbelică, o pleiadă de diplomaţi s-au remarcat în activitatea diplomatică, în întâlnirile bilaterale sau în conferinţe internaţionale. Take Ionescu a participat activ la constituirea Micii Înţelegeri, iar I.G. Duca, Grigore Gafencu, Raoul Bossy, Vasile Stoica şi alţii au desfăşurat diferite activităţi diplomatice în capitale cum ar fi Paris, Londra, Roma, Sofia, etc. Principalul reprezentant al diplomaţiei româneşti în perioada interbelică a fost Nicolae Titulescu.

Pierderile teritoriale din anul 1940 şi al Doilea Război Mondial (1939-1945)

       La 23 august 1939, a fost semnat, de Germania şi U.R.S.S., Tratatul Ribbentrop-Molotov, prin care cele două state îşi împărţeau zonele de interes în Europa. Cu această ocazie, U.R.S.S. a primit acordul Germaniei pentru a ocupa, la momentul potrivit, Basarabia.

            La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, declanşând cel de-al Doilea Război Mondial. România a adoptat o atitudine de neutralitate binevoitoare faţă de statele atacate de Germania.

Până în vara anului 1940, războiul s-a desfăşurat în favoarea Germaniei, fiind ocupate Polonia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Franţa (iunie 1940), urmând apoi atacurile aeriene germane asupra Angliei. În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre au devenit inoperabile (Franţa a capitulat în faţa Germaniei, Mica Înţelegereşi Înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona), România s-a găsit izolată pe plan extern. Pentru România, aceasta a însemnat prăbuşirea alianţelor sale occidentale tradiţionale. Prin urmare, singura soluţie părea a fi orientarea spre Germania, pentru a se putea salva existenţa statală a României. Primul pas fusese făcut prin încheierea acordului economic româno-german din martie 1939.

În 1940, statele vecine au formulat pretenţii teritoriale la adresa statului român:

• 26 iunie 1940 – guvernul U.R.S.S. a adresat celui român două note ultimative privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (aceasta din urmă ca o compensaţie pentru perioada în care Basarabia a fost unită cu România). În Consiliul de Coroană (28 iunie 1940) s-a decis cedarea acestor teritorii, armata română nefiind pregătită pentru un război cu U.R.S.S.;
• august 1940 – Bulgaria şi Ungaria au pretins, la rândul lor, teritorii din partea României. Negocierile cu Bulgaria s-au desfăşurat la Craiova şi s-au finalizat prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei (septembrie 1940). Negocierile cu Ungaria, care au avut loc la Turnu Severin, au eşuat din cauza pretenţiilor părţii maghiare;
• 30 august 1940 – Hitler şi Mussolini au impus României arbitrajul cunoscut cu numele de Dictatul de la Viena, prin care statul român a fost obligat să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei.

        În total, în 1940, România a pierdut aproximativ o treime din populaţie şi din suprafaţa ţării în favoarea U.R.S.S., a Ungariei şi a Bulgariei.

Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania a fost determinată de dorinţa eliberării teritoriilor cedate şi a refacerii statului unitar român.

            În septembrie 1940, în România a fost inaugurat regimul dictaturii antonesciano-legionare. Acesta a durat până la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. La 23 noiembrie 1940, prin semnarea de Ion Antonescu a Pactului Tripartit, România s-a alăturat Germaniei.

            În urma înfrângerii rebeliunii de generalul Antonescu, legionarii au fost înlăturaţi de la putere. A fost apoi instaurată dictatura militară (ianuarie 1941 – august 1944).

Acest regim politic s-a caracterizat, în principal, prin:

• exercitarea puterii de Ion Antonescu alături de guvernul format din militari şi tehnicieni;
• intrarea României în război, alături de Germania, împotriva U.R.S.S. (22 iunie 1941). Continuarea războiului peste Nistru nu a fost susţinută de cea mai mare parte a societăţii româneşti. În condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943-1944, atât Ion Antonescu, cât şi regele Mihai I şi opoziţia au înaintat acţiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm etc., pentru ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite.

            La 23 august 1944, în urma unei acţiuni a Palatului Regal (regele Mihai I) şi a unei coaliţii politice formate din Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat, Ion Antonescu a fost arestat, dictatura militară a fost înlăturată, iar România a trecut de partea Naţiunilor Unite. Armistiţiul cu Uniunea Sovietică a fost semnat la 12 septembrie 1944. Prin luptă, întregul teritoriu al Transilvaniei a fost eliberat până la 25 octombrie 1944.  

Sursa:

• Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie, Sinteze şi teste pentru examenul de Bacalaureat, Editura Niculescu, 2016, Bucureşti, p. 128-136.

VEZI ŞI:

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Statul medieval şi instituţiile sale

Statul român modern: de la proiect politic la Realizarea României Mari (secolele al XVIII-lea – al XX-lea) – pregătire BAC

Mircea cel Bătrân – „cel mai viteaz şi mai ager dintre principii creştini”

Iancu de Hunedoara – „născut pentru a purta armele şi a sta în fruntea războaielor”

Ştefan cel Mare – „Athleta Christi”

Vlad Ţepeş – personajul istoric

Unirea Principatelor

Politica externă a României între 1878-1914

Constituţiile din România – pregătire Bac

Constituţia României Mari din 1923

România în politica internaţională interbelică (pregătire BAC)

România în vremea dictaturii regale

Colectivizarea

Industrializarea

Forme de rezistenţă anticomunistă

România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste – pregătire BAC

România în perioada „Războiului Rece” – pregătire BAC