Liceu

Forme de rezistenţă anticomunistă


 Deşi poporul român acceptă, de obicei, cu uşurinţă şi resemnare orice schimbare în rău şi orice ocupaţie, totuşi, mai ales la începutul regimului comunist, a avut răbufniri de voinţă şi personalitate, prin lupta unor grupuri de foşti combatanţi în războiul de la est sau a unor intelectuali şi ţărani, care se opuneau colectivizării. Cea mai veche şi mai cunoscută formă de rezistenţă împotriva instaurării şi apoi, a consolidării comunismului, a fost mişcarea de partizani. La început grupările de partizani erau formate din soldaţii şi comandanţii lor, care luptaseră împotriva U.R.S.S. Primele grupuri sunt menţionate în primăvara anului 1944 în Bucovina şi Basarabia, unde pătrunsese armata sovietică. Apoi ele se răspândesc în aproape toate zonele muntoase ale ţării, în judeţe ca Suceava, Braşov, Hunedoara, Mehedinţi, Gorj etc. Denumirile lor arată clar şi caracterul naţional al acestor grupuri: Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea Naţională, condusă de generalul Al. Aldea, organizaţia intitulată sugestiv Vlad Ţepeş şi altele. Până la încheierea războiului partizanii vor da lovituri armatei sovietice de ocupaţie  (la Braşov comandamentul sovietic a fost aruncat în aer), încât au creat îngrijorare la Moscova, apoi, lupta lor este îndreptată împotriva regimului comunist.

800px-Romanian_anti-communist_Resistance.svg

            Odată cu începutul colectivizării şi a persecutării ţăranilor înstăriţi, care erau etichetaţi chiaburi, mulţi dintre aceştia iau drumul munţilor transformându-se în partizani. Tot colectivizarea şi celelalte măsuri economice şi sociale, luate de comunişti, au făcut ca ţăranii din multe sate să-i ajute pe partizani cu îmbrăcăminte, alimente şi informaţii. Acum mişcarea de rezistenţă se extinde şi în alte zone, ajungând chiar şi în Delta Dunării şi în zona Babadagului. Aici acţionau grupurile fraţilor Tubulea, Croitoru şi cel al lui Ghiţă Tomoşoiu. În zona Munţilor Făgăraş acţionau trei grupuri importante, aici existând cea mai importanţă mişcare de partizani: grupul colonelului Gh. Arsenescu, al lui Ion Gavrilă şi cel al fraţilor Arnăuţoiu. Potrivit rapoartelor Securităţii, prin anii ’50 existau 39 astfel de grupuri numite de guvernanţii comunişti „bande” de contrarevoluţionari, terorişti, legionari, fascişti, etc.

            Rezistenţa anticomunistă reprezentată de aceste grupări era încă actvă în 1956, când a avut loc revolta din Ungaria. Înfrângerea brutală de către sovietici a unei acţiuni în care s-a implicat un întreg popor şi pasivitatea Occidentului faţă de această problemă, a dat o grea lovitură rezistenţei partizanilor români, care şi-au dat seama că un ajutor din partea S.U.A. şi a aliaţilor săi nu va veni. Hărţuită de Securitate şi Miliţie mişcarea de partizani din România, cea mai serioasă formă de luptă antisovietică şi anticomunistă, încetează după 1959. Majoritatea conducătorilor grupurilor de partizani au fost executaţi, iar membrii lor fie au căzut în luptă, fie au fost închişi.

Untitled

            A doua formă de rezistenţă anticomunistă a constituit-o refuzul ţăranilor de a se colectiviza. Spre deosebire de mişcarea de partizani, aceasta a devenit în unele zone o mişcare în masă, implicând sute sau chiar mii de ţărani aşa cum s-a întâmplat în perioada 1949-1950, când s-au răsculat sate întregi în judeţele Bihor, Arad, Gorj, Vâlcea, Suceava, etc.  Între 1958-1959, când procesul de colectivizare s-a intensificat, au loc din nou răscoale în Olt, Teleorman, Mureş, Dâmboviţa şi Vrancea. În unele localităţi, Securitatea şi forţele Miliţiei au deschis focul, iar în represiunea împotriva ţăranilor şi în colectivizarea din Vrancea s-a remarcat tânărul activist comunist Nicolae Ceauşescu. Pentru a potoli spiritele în Banat, mulţi ţărani de aici (mai ales şvabi) vor fi strămutaţi în Bărăgan, în Moldova sau trimişi pur şi simplu la Canal. După ce colectivizarea se încheie în 1962 şi odată cu liberalizarea politicii duse de Dej (cel puţin cea naţională) rezistenţa încetează, mai ales, că se reduc simţitor achiziţiile, iar ţăranii primesc o cotă parte mai mare din produsele obţinute la G.A.C.-uri.

Actul_de_acuzare_nr._1343_din_3_octombrie_1953_împotriva_rezistenți_anticomuniști_legionara_(Tribunal_Militar_din_București).pdf

            De la sfârşitul anilor  ’60 rezistenţa activă anticomunistă aproape că dispare, cel mai important episod fiind revolta minerilor din Valea Jiului din 1977, revoltă potolită de intervenţia personală a lui Nicolae Ceauşescu. Au urmat apoi evenimentele  din anul 1987 de la Iaşi, unde au avut loc proteste ale studenţilor care au cerut apă şi curent electric şi greva muncitorilor de la Braşov.

            Altă formă de rezistenţă anticomunistă a fost emigrarea clandestină sau legală a unui număr destul de mic de cetăţeni ai României. În perioada exacerbării cultului personalităţii lui N. Ceauşescu şi al soţiei sale şi, datorită lipsurilor materiale, mai ales alimentare, cea mai mare parte a populaţiei evreieşti şi de origine germană a emigrat, provocând o grea pierdere naţiunii române.

RezistantaRomanaAntiCommunista-Elisabetea-Rizea

            Rezistenţa intelectualilor s-a redus la unele critici sau luări de poziţii individuale. În aceste condiţii cu totul absurde, desprinse parcă din operele lui Kafka, încercarea lui Ceauşescu de a crea „omul nou”, de fapt un fel de robot care să execute tot ce i se cere şi să nu întrebe nimic întrucât conducătorul este infailibil, a întâmpinat o foarte slabă opoziţie manifestată prin emigrarea unor intelectuali ca Vlad Georgescu, Ion Caraion, Mihai Botez, George Banu şi alţii. În 1977 are loc mişcarea condusă de Paul Goma, înăbuşită repede prin expulzarea acestuia şi dezicerea de mişcarea de protest a celorlalţi intelectuali. După momentul Goma protestele intelectualităţii româneşti au fost mai mult individuale ca în cazul Doina Cornea, Dan Petrescu, Virgil Tănase, Ana Blandiana, Mircea Dinescu. Pe ansamblu, opoziţia intelectualităţii române faţă de cultul personalităţii cuplului Ceauşescu a fost palidă. O parte a intelectualităţii române a acceptat chiar colaborarea cu regimul comunist, ajungând să propage ideile acestuia de la catedră sau din şcolile de partid. Tot slabă a fost şi opoziţia întâmpinată de N. Ceauşescu în partid, putând fi semnalate aici acuzaţiile aduse politicii dictatoriale de C. Pârvulescu în 1975, Şt. Voitec în 1980 şi „Scrisoarea celor şase” din 1989, când se cere respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei. Mai multă bătaie de cap a dat dictatorului fuga în străinătate a lui Pacepa, înalt funcţionar al statului şi al serviciilor secrete.

            Monopolul ideologic şi cultural al cultului personalităţii continua să funcţioneze destul de bine şi în 1989, chiar dacă în celelalte state comuniste începuseră schimbări de structură. Cu atât mai mult, într-o Europă în plin proces de schimbare, menţinerea dictaturii ceauşiste, ba chiar întărirea ei, era tot mai anacronică. Ceauşescu nu înţelegea că pentru a mai putea rezista la conducere trebuia să facă reforme.

800px-G-Antitota

Sursa:  Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 291-293.


VEZI ŞI:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.