Liceu

Industrializarea


Industrializarea a fost unul din cele mai importante obiective ale regimului comunist şi a fost inclusă în Planul de Stat, lansat pe 24 decembrie 1948. Aplicând modelul sovietic, se începe investirea celei mai mari părţi a venitului naţional în industria grea (siderurgică, constructoare de maşini, chimică, petrolieră), fără să se ţină seama de necesităţi şi de resurse. Programul de modernizare şi de industrializare rapidă a dat însă greş, datorită ocupaţiei sovietice şi a stoarcerii ramurilor rentabile ale economiei de către U.R.S.S., prin plata datoriei de război, luarea de materii prime şi de bunuri necesare statului sovietic, schimburi comerciale dezavantajoase pentru statul român etc. Înfiinţarea în 1949 a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) de către U.R.S.S., în scopul colaborării economice dintre statele comuniste şi integrarea economiei româneşti acestui organism, a creat de la început o situaţie dezavantajoasă pentru România. În aceste condiţii, industrializarea a fost un eşec, reflectat atât în înapoierea economică a ţării, cât şi în nivelul de trai extrem de scăzut al populaţiei.

646x404

            Bazându-se pe naţionalizarea din iunie 1948, care a pus la dispoziţia statului peste 90% din capacităţile industriale, regimul comunist, condus de Gh. Gheorghiu Dej, a  dirijat industrializarea pe drumul indicat de sovietici. După desprinderea uşoară de sovietici şi de C.A.E.R., N. Ceauşescu începe o politică de industrializare fără precedent, construind unităţi industriale gigantice. Extinderea industriei grele mult peste posibilităţile aprovizionării cu materii prime din ţară, a făcut ca acestea să depindă tot mai mult de import. Cum produsele acestei industrii erau de slabă calitate şi cu un consum mare de materie primă, ele nu puteau fi vândute decât în cadrul C.A.E.R. şi la preţuri destul de mici. Nerentabilitatea din acest sector industrial era acoperită de veniturile din agricultură sau din unele sectoare ale industriei uşoare. Majoritatea investiţiilor mergeau tot în industria grea, în infrastructură (canalele Dunăre-Marea Neagră, Poarta Albă  – Midia – Năvodari, Bucureşti – Dunăre, marile construcţii cum ar fi Centrul Civic şi Casa Poporului etc.) şi în sistematizarea satelor. Toate aceste investiţii fără rentabilitate au dus la creşterea datoriei externe, care, în 1983, ajunsese la 11 miliarde de dolari.

ZjJkYjMzOGY2MWRlY2RhMTA5YmJjMjcwNg==.thumb

            Proasta amplasare în teritoriu a unora dintre giganţii industriali, datorită unor raţiuni demografice (menţinerea forţei de muncă pe loc) şi nu economice, au mărit costurile de producţie, prin cheltuielile de transport ale materiilor prime. Declanşarea la nivel mondial a crizei petrolului în 1973 a provocat o severă criză energetică în România, scoţând la iveală slăbiciunile industriei româneşti. Plătirea datoriei externe până în 1989 s-a făcut prin înfometarea populaţiei, prin uzura tehnologică a principalelor întreprinderi (şi aşa învechite), prin poluarea şi distrugerea mediului şi printr-un accentuat proces de depopulare a satelor.

            Pe termen lung politica de industrializare, ca de altfel întreaga politică economică a comunismului român, s-a dovedit a fi falimentară, datorită slabelor investiţii, ale costurilor mari pentru produse de proastă calitate, ale dependenţei de importuri la materiile prime, ale specializării industriale pentru regiuni întregi (Valea Jiului), fără alte alternative economice, a lipsei concurenţei, atât interne, cât şi externe şi a folosirii unor utilaje învechite. Pe termen scurt industrializarea a avut însă şi unele aspecte pozitive, cum ar fi asigurarea unor locuri de muncă, iar sistematizarea oraşelor a fost benefică, totuşi, mai ales, atunci când nu au afectat centrele istorice.

646x404 (1)

            O parte din cheltuielile cu industrializarea şi infrastructura au fost acoperite prin slaba salarizare a muncitorilor, prin „munca patriotică”, practicată în zeci de şantiere, organizate de P.C.R. şi U.C.T., prin munca soldaţilor, care au constituit tot timpul o importantă forţă de muncă gratuită, aflată la dispoziţia regimului, şi uneori, chiar şi prin munca neplătită a studenţilor şi elevilor, folosiţi mai ales în agricultură. Cu toate aceste eforturi „voluntare”, industria românească, deşi era ramura principală a economiei (ocupa în 1980 35,5% din populaţie) şi a atins în unele sectoare ritmuri de creştere impresionantă (2,300% cea constructoare de maşini faţă de 1938), nu putea ridica venitul naţional pe cap de locuitor, România fiind pe ultimul loc al listei statelor comuniste europene. Întreaga politică economică  şi tot sistemul de planuri cincinale au fost în cele din urmă falimentare, demonstrând că economia nu se poate dezvolta prin decizii politice, ci numai prin propriile mecanisme, care ţin seama de necesităţile pieţei.

lucru

  • Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 281-282.

VEZI ŞI:

 

1 răspuns »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.