Liceu

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

 I. Trăsături generale ale etnogenezei româneşti

 Geto-dacii şi lumea romană în secolele I. î. Hr. – al II-lea d. Hr.

Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor.

Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spiriturale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor). După instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă. Dobrogea de astăzi a intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând parte din regiunea Moesia. Aici, stăpânirea romană a durat până în anul 602.

În urma războaielor daco-romane (101-102, 105-106), s-a constituit provincia imperială Dacia, stăpânită de romani până în anul 271 (momentul retragerii armatei şi administraţiei romane la sudul Dunării, la ordinul împăratului Aurelian).

Romanizarea geto-dacilor

S-a realizat în trei etape:

  • romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii romane propriu-zise) – sec. I î. Hr. – 106 d. Hr.;
  • romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii romane) – 106 – 271/275;
  • romanizarea tardivă sau postaureliană (reprezentată de continuarea legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) – 271/275 – sec. VII.

Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:

  • armata romană – este un element de bază al romanizării, ea reprezentând permanent 40-50.000 oameni, cam a zecea parte din trupele imperiului. Unităţile de luptă erau legiunile, cohortele, alaele şi acele unităţi de gentes barbare înfiinţate de Traian şi transformate în unităţi permanente de Hadrian (numeri).
  • administraţia romană – este un alt element al romanizării. Ca în majoritatea provinciilor şi aici romanii au pus la punct un foarte bun aparat administrativ. Dacă la început funcţiile sunt deţinute numai de colonişti, mai târziu vomm găsi şi daci romanizaţi în funcţii, ca Aeliu Ariort care a condus Drobeta sau Lucius Iulianus „Rundacio”, un fel de primar într-o localitate de lângă Şendreni (Galaţi).
  • veteranii – sunt un alt element important al romanizării. După 15-20 de ani de serviciu militar, în provincie soldatul îşi stabilea destule legături aici, de cele mai multe ori avea şi copii cu femei dace, încât la terminarea serviciului militar prefera să rămână pe loc, unde primea şi lotul de pământ, conform legii lui Marius.
  • coloniştii romani – sunt un element extrem de important, de numărul lor ne putem da seama din informaţia lui Eutropius, care semnalează că Traian a adus în Dacia „mulţimi nesfârşite din toată lumea romană pentru a popula oraşele, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi”. Coloniştii sunt cetăţeni romani din provinciile asiatice, africane şi europene (mai puţin italici), care vor locui mai ales la oraşe, unde sunt majoritari, dar şi la sate alături de localnici, unde vor înfiinţa chiar aşezări noi (vicus) sau ville rustice.
  • urbanizarea – este un alt factor important al romanizării, şi în Dacia, ca, de altfel, în întreg imperiul, romanii construiesc numeroase oraşe. Multe dintre ele vor fi ridicate pe locul unor vechi aşezări dacice şi numărul lor se pare că depăşea 40. Populate mai ales de colonişti, ele vor atrage şi pe localnici, care trebuiau să înveţe să vorbească în latină. Oraşele erau de două feluri: colonii (de rang mai înalt, organizate după modelul Romei) ca Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum şi municipii (de rang inferior, dar cu autonomie proprie) ca Dierna, Tibiscum, Porolissum, Ampelum etc.
  • dreptul roman – la rândul său acţionează pentru romanizare, normele sale fiind preluate de autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.
  • cultura materială – romană se impune cu uşurinţă fiind, preluată de daci, deoarece este de mai bună calitate decât a lor. În toate domeniile vieţii economice, de la cultivarea pământului şi până la exploatarea aurului şi construcţia oraşelor, modelul roman se impune cu autoritate.
  • limba latină – este factorul care permite dacilor să intre în armată, în administraţie, sau pur şi simplu să comunice cu coloniştii. Ea se impune pe tot teritoriul provinciei, în trei generaţii ea devenind limba locuitorilor Daciei Romane. Latina folosită era cea populară (vulgata) de factură orientală (ca şi dalmata), învăţată cu greşeli de localnici.
  • religia romană – este poate singurul element impus de stat. Provincia va fi inundată de zeităţi romane (Jupiter, Dierna, Silvanus, Venus, Liber şi Libera, zei ai vinului şi vegetaţiei), dar şi orientale aduse de coloniştii originari de acolo, cum ar fi zeul Mithras (Soarele nebiruit). Un timp dacii vor adora vechile lor zeităţi prin sincretism sau interpretatio romana sau prin perpetuarea şi răspândirea cultului Cavalerilor Danubieni. Faptul că romanizarea a fost foarte rapidă şi totală se poate observa şi din numele unor daci romanizaţi ca: Iulius Dizzace, Daizus al lui Comozoi, ai cărui copii se numesc Iustus şi Valens sau Scoris, fiul lui Mucapor, care îşi numeşte copiii Aurelius, Sabina, Valens şi Sabianus. Se poate observa cu uşurinţă că la a treia generaţie dacii erau deja romanizaţi, fenomenul fiind asemănător cu cel din Gallia sau Hispania.

Rezultatul romanizării a fost formarea unui nou popor: cel daco-roman.

După abandonarea provinciei  Dacia de romani, procesul de romanizarea a continuat, ca urmare a păstrării legăturilor cu Imperiul Roman, prezent, în continuare, la sudul Dunării. Astfel, după 271, romanizarea s-a realizat prin:

  • extinderea acestui proces asupra dacilor liberi;
  • continuarea pătrunderii elementelor romane prin intermediul comerţului sau a mutărilor de populaţie de pe un mal pe altul al Dunării;
  • răspândirea creştinismului în limba latină de misionarii veniţi din imperiu, cu deosebire după Edictul de la Mediolanum, din anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de cult acestei religii.

Etnogeneza românească

Procesul etnogenezei s-a desfăşurat, în principal, la nord de Dunăre, încheindu-se la sfârşitul secolului al VIII-lea şi la începutul celui de-al IX-lea prin formarea poporului român, un popor neolatin (înrudit, prin stratul fundamental al limbii vorbite, cel latin, cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-dacilor romanizaţi din provincia Moesia, care au rezistat în faţa sclavilor şi s-au opus slavizării. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de vlahi, fiind vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, meglenoromân, istroromân.

Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul desfăşurării migraţiilor de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească, asimilând influenţe din partea unora dintre migratori, îndeosebi a slavilor de sud.

II. Romanitatea românilor în sursele medievale şi moderne

Populaţia autohtonă începe să fie menţionată în sursele istorice scrise începând din secolul al VII-lea, ca un popor romanic distinct. Autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezenţa românilor de o parte şi de alta a Dunării în primele secole ale Evului Mediu.

Surse istorice scrise reprezentative pentru susţinerea ideii romanităţii românilor şi a continuităţii de existenţă a acestora la nordul Dunării sunt:

  • tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea;
  • lucrarea Despre administrarea imperiului a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (secolul al X-lea);
  • corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea).

Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise sunt din ce în ce mai numeroase, locuitorii spaţiului nord-dunărean fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români.

În Evul Mediu, călătorii străini sau cronicarii români au manifestat un interes deosebit faţă de trecutul poporului român. Călătorii străini se opresc adeseori asupra istoriei şi originii locuitorilor, evidenţiind elementele de latinitate:

  • în secolul al XVI-lea, umanistul Anton Verancsics, primat al Ungariei, prieten al lui Erasmus din Rotterdam, a realizat o prezentare a Transilvaniei şi a locuitorilor ei, vorbind despre români şi originea acestora;
  • în acelaşi secol. Francesco della Valle, originar din Padova, Pierre Lescalopier sau Franco Sivori, secretarul domnului Ţării Româneşti, Petru Cercel, au călătorit prin Ţările Române, oferind, în scrierile lor, informaţii despre aşezările întâlnite, despre obiceiurile de la Curtea Domnească şi despre tradiţiile religioase ale românilor.

În Ţările Române (secolele al XVI-lea-al XVII-lea), Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam.

În secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu) au susţinut originea şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

III. Abordări ale problemei romanităţii românilor în secolele al XVIII-lea-al XIX-lea

Romanitatea românilor a devenit un subiect de controversă istorică la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, când a fost formulată o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei româneşti. Acestea puneau în discuţie originea românilor, precum şi continuitatea lor la nordul Dunării, în perioada ednogenezei. Disputa în jurul romanităţii şi a continuităţii românilor s-a desfăşurat, din secolul al XVIII-lea, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea drepturilor naţionale.

Teoria imigraţionistă/roesleriană

Având un pronunţat substrat politic, a fost formulată, în Imperiul Habsburgic, de Franz Joseph Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (secolul al XVIII-lea), cu scopul de a contracara, pe baza dreptului istoric, acţiunile de emancipare naţională ale românilor din Transilvania. Membrii Şcolii Ardelene au combătut această teorie cu argumente istorice şi lingvistice. În dorinţa de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a românilor, aceştia au pus accent pe caracterul exclusiv latin al originii poporului şi limbii române.

În secolul al XIX-lea, în condiţiile anexării Transilvaniei la Ungaria, după transformarea Imperiului Habsburgic în Imperiul Austro-Ungar (1867), Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraţionistă (roesleriană) în lucrarea Studii româneşti (Viena, 1871). Această teorie susţine, în principal, că:

  • dacii ar fi fost exterminaţi de războaiele cu romanii, din anii 101-102 şi 105-106;
  • perioada de 165 de ani ar fi fost oricum insuficientă pentru romanizarea autohtonilor;
  • împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie la sud de Dunăre în anul 271;
  • românii ar fi fost un popor de păstori nomazi, care ar fi imigrat la nord de Dunăre abia în secolul al XIII-lea, venind din Balcani, unde s-ar fi desfăşurat procesul etnogenezei româneşti;
  • desfăşurarea etnogenezei româneşti în zona Munţilor Balcani ar fi susţinută de asemănările dintre limba română şi limba albaneză.

Teoria continuităţii

A reprezentat reacţia istoriografiei româneşti din secolele al XIX-lea-al XX-lea faţă de teoria imigraţionistă/roesleriană. Teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost susţinută şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice, de istorici precum B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea), respectiv Gheorghe I. Brătianu (O enigmă şi un miracol: poporul român), Vasile Pârvan, C.C. Giurescu (secolul al XX-lea). Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:

  • originea latină a poporului român şi a limbii române;
  • continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a poporului român la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;
  • desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat formarea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Dovezile ştiinţifice ( lingvistice, scrise, arheologice) pe care se bazează teoria continuităţii au demonstrat că:

  • geto-dacii au continuat să locuiască în provincia Dacia după anul 106;
  • toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris-Mureş, Alutus – Olt, Pyrethus- Prut, Carpatos – Carpaţi etc.);
  • romanizarea a fost rapidă şi ireversibilă, dovedită de izvoarele lingvistice, arheologice, scrise etc.;
  • daco-romanii au format populaţia autohtonă nord-dunăreană după retragerea aureliană;
  • românii s-au format la nordul şi la sudul Dunării, neexistând nicio dovadă că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva în Balcani, de unde aceştia ar fi emigrat pe actualul lor teritoriu;
  • cuvintele comune din română şi albaneză sunt moştenite independent de cele două limbi, din substratul traco-iliric, de origine inde-europeană.

Printre dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul teoriei continuităţii s-au numărat:

  • descoperiri arheologice effectuate pe teritoriul actual al României, printre care se remarcă cele datând din perioada secolelor al IV-lea-al XI-lea: donariul de bronz de la Biertan, din secolul al IV-lea, cu monograma creştină şi inscripţia în limba latină Ego Zenovius votum posui; diverse vase, unelte, podoabe, arme, şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone din aşezări precum Brateiu din judeţul Sibiu, Apulum, Napoca, Drobeta etc.;
  • mărturii privind existent românilor în zona Dunării provenite din sursele medievale timpurii (secolele al VII-lea-al XI-lea);
  • argumente lingvistice, topografice, hidrografice;
  • absenţa dovezilor concrete că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva, în Balcani, de unde românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea pe actualul lor teritoriu de locuire.

Sursa:

  • Magda Stan, Cristian Vornicu, Sinteze şi teste pentru examenul de Bacalaureat, Editura Niculescu, Bucureşti, 2015.
  • Vălu Năstăselu, Istoria românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005.

Vezi şi:

3 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.