Gimnaziu

Statul medieval şi instituţiile sale

 a.Organizarea politică a Ţărilor Române

Domnia – este instituţia centrală, titlul venind de la latinescul „dominus”. În această calitate conducătorul este stâlpul ţării, fiind comandantul armatei şi cea mai înaltă instanţă judecătorească. Totuşi, puterea sa este limitată de „obiceiul pământului”, moştenit din strămoşi şi, în general, respectat. El se putea atinge de proprietăţile boierilor şi ale ţăranilor numai în caz de trădare, neplata dărilor sau în cazul morţii fără moştenitori. Domnul are în proprietate domeniul său personal care diferă mult de la unul la altul (Vlad Ţepeş are în proprietate 6 sate iar Mihai Viteazul 129!). Domnul va controla şi biserica ortodoxă şi va purta şi titlul de voievod, preluat de la slavi şi referindu-se, în Ţara Românească şi Moldova, mai mult la funcţia sa militară. De aceea, în mod obişnuit cel care va obţine victorii se va intitula „domn şi mare voievod”.

      Tragedia acestei instituţii din Moldova şi Muntenia s-a datorat sistemului de moştenire ereditaro-electiv destul de imprecis. Deoarece principiul eredităţii nu se respectă, boierimea alege pe cine doreşte, urmaşi legitimi sau nelegitimi sau pur şi simplu persoane fără legătură cu scaunul domnesc. Acest sistem nenorocit a adus mari necazuri celor două ţări şi a făcut ca majoritatea domnilor să fie slabi, cedând presiunilor unei boierimi centrifuge, care dorea păstrarea vechilor autonomii locale şi care, pentru a se impune, se alia de multe ori cu turcii.

Voievodul – Transilvaniei este numit de regii maghiari şi are atribuţii administrative, juridice şi militare (el comanda armata voievodatului), dar este controlat de rege. Administrativ, el controlează doar comitatele şi apoi „ţările româneşti” (districtele de mai târziu). El este ajutat de un vicevoievod şi, uneori, are tendinţa de a se emancipa de sub controlul regelui şi de a duce o politică proprie. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea îşi va organiza şi o cancelarie.

Sfatul domnesc – existent în Ţara Românească şi Moldova, îl ajută pe domn în conducerea ţării. El era format din boierii dregători (cu funcţii), aleşi, de obicei, dintre marii proprietari de moşii. Principalele dregătorii erau: logofătul ( şeful cancelariei), vistierul (administrează visteria), spătarul (comandantul cavaleriei domneşti), vornicul (conducătorul curţii domneşti), dar cele mai importante erau cea de ban al Craiovei şi portar al Sucevei. Ultimii doi dregători ocupau al doilea loc după domn. Mai târziu, în secolul al XVI-lea apare în Moldova hatmanul (comandantul oastei), iar în Ţara Românească aga (conducător al unui grup special de oşteni ce păzea curtea domnească şi pe domn).

Cancelaria – în Transilvania, îl ajută pe voievod în conducerea ţării. În ea intră apropiaţi ai voievodului, aleşi de acesta, de obicei nobili maghiari.

Marea Adunare a Ţării – se întrunea numai în cazuri excepţionale ca: alegerea domnului, declararea războiului sau încheierea păcii, aprobarea vasalităţii etc. Este de obicei convocată de domn şi cuprindea întreaga boierime, clerul, reprezentanţii oraşelor, ai ţărănimii libere, fiind specifică pentru Ţara Românească şi Moldova.

Congregaţiile nobiliare – sunt specifice Transilvaniei şi, la început, se numeau generale, deoarece la ele participau şi cnejii români. După 1366 şi, mai ales, după 1437, în urma răscoalei de la Bobâlna, când apare Unio Trium Nationum, românii vor fi excluşi, la ele participând doar reprezentanţii nobilimii maghiare, fruntaşii saşilor şi secuilor, având mai mult atribuţii judecătoreşti. Ele premerg Dieta de mai târziu

b.Organizarea administrativ teritorială are unele diferenţe de la o ţară la alta.

      Transilvania, cucerită şi organizată de regatul maghiar, va avea o organizare administrativă care ţinea cont de naţionalităţile ce locuiau aici.

Districtele – erau specifice zonelor locuite numai cu populaţie românească şi au fost organizate din vechile „ţări”: Amlaşului, Făgăraşului, Maramureşului, Rodnei, Bârsei etc. La început dispuneau de o largă autonomie care este treptat restrânsă. Ele vor depinde de voievodul Transilvaniei.

Comitatele – erau organizate de regalitate, de la vest spre est, pe măsura cuceririi ţării, primul fiind Bihorul (1111). Locuite, în general, de români şi maghiari, ele erau conduse de comiţi şi administrate de voievod.

Scaunele – sunt forme de organizare administrativă a secuilor şi saşilor şi unii şi alţii aveau câte 7 asemenea scaune, cele secuieşti cu atribuţii mai mult juridice şi militare, iar ale saşilor, juridice şi administrativ-fiscale. Mai târziu, saşii care avea şi două districte în zona Braşovului şi Bistriţei le-au organizat într-o adunare teritorial politică numită „Universitatea saşilor”. Formele de organizare administrativă a saşilor şi secuilor se bucurau de autonomie şi privilegii şi depindeau direct de regele maghiar.

Judeţele – sunt specifice Ţării Româneşti, iar ţinuturile, pentru Moldova şi respectă teritorial vechile uniuni de obşti sau teritoriul din jurul unei cetăţi sau târg, fiind conduse de un reprezentant al domnului, pârcălabul.

Oraşele – sunt mult mai bine organizate în Transilvania, unde se bucură, de altfel de o largă autonomie. Erau conduse de un sfat orăşenesc (12 juraţi), care la rândul său era condus de un jude, reprezentantul regelui. La jumătatea secolului al XIV-lea sub influenţa saşilor apare burgmeisterul (primarul). În Ţara Românească oraşele erau conduse de un judeţ, iar în Moldova de un şoltuz, ambii ajutaţi de 12 pârgari. În cele două ţări extracarpatice oraşele erau mult mai rare şi nu aveau organizarea şi dezvoltarea celor transilvănene.

c. Organizarea juridică are trăsături specifice mai ales în Ţara Românească şi Moldova. În Transilvania jurisdicţia era regală, voievodală, seniorială, iar în secolul al XVI-lea apare codul de legi – „Tripartitul lui Werboczi”. În Moldova şi în Ţara Românească se mergea pe „obiceiul pământului”, adică pe o tradiţie nescrisă. Lipsa pentru o perioadă destul de îndelungată a unor legi scrise a permis numeroase abuzuri şi a făcut ca, mult timp, românii să fie reticenţi faţă de aceste legi, care reduc arbitrariul, dar şi sporesc responsabilitatea individului şi a comunităţii. Cum aceste tradiţii nu erau respectate de cuceritori, aceştia vor profita de lipsa unui drept scris pentru a spolia de bunuri şi de terenuri pe localnici.

d. Organizarea militară seamănă în unele privinţe cu cea din majoritatea statelor europene.

      Transilvania avea oastea formată din trupele strânse de comitate, de episcop, de nobili şi, până în secolul al XIV-lea, de cetele cnejilor şi voievozilor români.

     Ţara Românească şi Moldova aveau o organizare militară similară, oastea fiind formată din curtenii domnului, cetele boierilor, ale ţăranilor liberi şi ale târgoveţilor. În cazuri excepţionale erau chemate şi mase de ţărani, formându-se astfel „oastea cea mare”. „Oastea cea mică” era alcătuită din soldaţi permanenţi, întreţinuţi de domn, dar în număr destul de mic (câteva mii).

     Sistemul militar era completat de oraşele şi cetăţile din cele trei ţări, sistem defensiv, care va rezista de multe ori invaziilor.

e. Organizarea bisericească este deosebită în Transilvania faţă de celelalte două ţări româneşti. Aici, după 1366 va fi recunoscută doar biserica catolică, impusă de maghiari, având în frunte un episcop, care, de multe ori, juca şi un rol politic.

      Religia ortodoxă a populaţiei româneşti va fi marginalizată şi asupra ortodocşilor se vor face presiuni pentru a trece la catolicism, cea mai eficientă armă fiind lipsa totală de drepturi.

      În Ţara Românească, biserica se organizează sub Nicolae Alexandru, care înfiinţează o Mitropolie la Argeş în 1359, iar mai târziu Vladislav Vlaicu înfiinţrază o mitropolie la Severin, dar se pare că titularul acesteia era de fapt episcop. Mitropolitul Ţării Româneşti va primi de la Patriarhul de la Constantinopol titlul de Exarh al plaiurilor (avea drept de protecţie pentru ortodocşii români din Transilvania). O altă episcopie se va înfiinţa sub Radu cel Mare, la Buzău.

       În Moldova, Petru I Muşat încearcă să organizeze biserica ţării, dar intră în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, care nu recunoaşte mitropolia ţării. Diferendul va fi rezolvat sub Alexandru cel Bun, când noua mitropolie este recunoscută de Constantinopol şi îşi are sediul la Suceava, apoi vor mai apărea episcopiile Rădăuţilor, Romanului şi mai târziu a Huşilor.

        Alături de aceste eparhii, mai ales în nordul Olteniei şi Moldovei, va apărea o salbă de mănăstiri ca Vodiţa, Cozia, Tismana, Neamţ, Putna etc. Tabloul religios al acestor două ţări va fi întregit şi de cele trei episcopii catolice, înfiinţate în secolul al XVI-lea la Severin, Siret şi Baia, care trebuie privite ca o încercare de impunere a catolicismului la sud şi est de Carpaţi. Aflată sub presiunea catolicismului şi a islamismului, biserica ortodoxă va rezista, datorită unor domni credincioşi şi curajoşi. dar, mai ales, datorită unei populaţii legate prea puternic de tradiţia constantinopolitană şi foarte refractară faţă de biserica catolică romană.

f. Organizarea socială respectă în general structura societăţilor medievale europene. Populaţia numără aproximativ 700.000 locuitori în Transilvania, 500.000 în Ţara Românească şi 400.000 în Moldova. Această populaţie era structurată astfel:

Clasa feudalilor – compusă din cele două părţi – laică şi ecleziastică. Laicii se numeau nobili în Transilvania şi boieri în Muntenia şi Moldova.

Clerul – era catolic în Transilvania şi ortodox în Moldova şi în Ţara Românească. Trebuie subliniat că, mai ales, în Moldova şi Ţara Românească, nu era ierarhia bine stabilită, ca în apusul Europei, dar şi aici, diferenţele dintre feudali se datorează, în primul rând, mărimii domeniului stăpânit sau importanţei funcţiei deţinute în stat.

Ţărănimea liberă – este destul de numeroasă în toate cele trei ţări: răzeşii în Moldova, moşnenii în Muntenia şi ţăranii liberi în Transilvania sau din secuime şi săsime ori de pe pământul regal. Ţăranii, posesori de mici loturi de pământ, cele mai multe scutite de dări, aveau obligaţii militare faţă de domnie şi trăiau în comunităţi săteşti bine închegate.

Ţărănimea dependentă – avea o situaţie mai grea, fiind lipsită de pământul propriu şi obligată să plătească rentele feudale, fără dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta. Ţăranii aserviţi se numeau vecini în Moldova, rumâni în Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. O situaţie foarte grea o aveau jelerii din Transilvania, care nu deţineau loturi în folosinţă la fel ca şi iobagii şi erau folosiţi ca zilieri agricoli, dar cu libertate de mişcare. O categorie socială şi mai oropsită, dar mai puţin numeroasă, era cea a robilor. Majoritatea lor proveneau din ţiganii care se pare că au ajuns aici o dată cu tătarii în 1241. În Moldova, o parte a robilor proveneau şi dintre tătarii luaţi prizonieri, care trăiau ca şi ţiganii în „sălaşe”, fiind mai ales robi ai mănăstirilor.

      Procesul de feudalizare era prezent şi în societatea românească şi se caracterizează şi aici prin aservirea ţărănimii libere şi creşterea sarcinilor ţăranilor dependenţi. Acest lucru va duce la apariţia unor mişcări sociale, care s-au desfăşurat şi în Europa de vest în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Prima astfel de mişcare a fost Răscoala de la Bobâlna (1437), la care participă mari mase de iobagi din Transilvania, dar şi săraci de la oraşe. Marea masă a răsculaţilor erau ţărani români, dar şi maghiari, în anumite zone. Urmarea principală a răscoalei a fost semnarea la Căpâlna, pe 16 septembrie 1437, a înţelegerii numite  „Unio Trium Nationum”, adică unirea nobilimii maghiare cu fruntaşii saşilor şi secuilor. Ea va sta de acum înainte la baza organizării Transilvaniei, românii fiind privaţi de orice drept politic.

         Mult mai amplă a fost mişcarea din 1514, condusă de micul nobil secui, Gheorghe Doja, cu o largă participare socială şi naţională (maghiari, secui, români, slovaci), mişcare ce capătă dimensiunile unui adevărat război ţărănesc. Urmările directe ale mişcprii conduse de Gh. Doja, după înfrângerea ei, au fost înăsprirea obligaţiilor feudale şi apariţia în 1517 a codului de legi al juristului Werboczi numit „Tripartit”, care va fi aplicat în secolele următoare în viaţa social politică a Transilvaniei. Desfăşurarea celor două mişcări în Transilvania demonstrează gradul mai ridicat de feudalizare a ei faţă de celelalte două ţări româneşti. De altfel, Transilvania se aproprie mai mult de sistemul feudal apusean şi central-european decât de cel sud-estic. Mişcări sociale de asemenea amploare nu au avut loc în Muntenia şi Moldova, unde procesul de aservire al ţărănimii libere este mult mai lent.

007. STATELE MEDIEVALE ROMANESTI IN SECOLUL IV - PRIMA JUMATATE A SECOLULUI XV

Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 72-76.


Vezi şi:

1 răspuns »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.