Curiozităţi istorice

Ştefan cel Mare – „Athleta Christi”

49455

           Venit pe tronul Moldovei în momente grele, când ţara era închinată turcilor, iar Polonia şi Ungaria aveau şi ele pretenţii de suzeranitate, Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea, va purta nu mai puţin de 36 de lupte din care 34 victorioase şi datorită acestui fapt a primit apelativul „cel Mare”. Pe lângă marile calităţi militare el se dovedeşte şi un bun diplomat,ştiind ce atitudine să aleagă faţă de fiecare mare putere vecină, în funcţie de cerinţele de moment ale ţării. Foarte hotărât şi demn, uneori aspru, marele domn reuşeşte pentru o jumătate de veac să transforme Moldova din obiect de dispută între cei trei mari vecini, într-un stat de sine stătător şi chiar într-o putere locală, de care cei mari trebuiau să ţină seama şi să o trateze cu respect. Luarea domniei este descrisă atât în Cronica moldo-germană, cât şi în Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Grigore Ureche. Din ambele cronici reiese că Ştefan a venit din Ţara de Jos cu ajutor de la Vlad Ţepeş şi, cu aproximativ 6000 de oameni, îl înfrânge, în 1457 la Doljeşti, pe Petru Aron, care după bătălie a fugit în Polonia. Învingător, Ştefan se îndreaptă spre Suceava, unde pe locul numit ulterior „Direptatea”, este recunoscut domn de Marea Adunare a Ţării, ceremonie care a avut loc pentru prima dată în istoria Moldovei. Uns domn de mitropolit şi recunoscut de popor, el se aşează în scaunul părintelui său, asasinat de Petru Aron pe care marea boierime l-a părăsit, probabil, pentru că închinase ţara turcilor fără luptă, plătind în 1456 un tribut de 2000 galbeni.

moldova_(1483)-ro.svg

Politica internă:

  • a atins domenii variate, tânărul domn încearcă de la început să centralizeze statul, limitând posibilitatea de acumulare a pământului de către marea boierime şi reducând autonomiile locale ale acesteia. El se va emancipa de sub controlul acestor boieri, în mâna cărora domnii dinaintea sa ajunseseră simple marionete.
  • atunci când marii boieri trădează sau se opun politicii domnului, acesta îi execută, făcându-l pe Grigore Ureche, el însuşi boier, să scrie „că era degrabă vărsătoriu de sânge”. Ştefan nu a fost însă duşmanul întregii boierimi, colaborând cu cei loiali şi ridicându-i în funcţii, aşa precum portarii Sucevei, Şendrea şi Luca Arbore. El se va sprijini mai ales pe mica boierime, pe orăşeni şi pe ţăranii liberi, cărora le întăreşte drepturile de proprietate sau le acordă unele privilegii. Va întări Sfatul domnesc, în care rolul principal îl jucau boierii cu dregătorii şi în care îi introduce şi pe pârcălabi, care erau conducători ai cetăţilor şi oraşelor.

luca_arbore

  • pune accent pe activitatea comercială, care aduce fonduri visteriei domneşti, acordând în acest sens privilegii negustorilor braşoveni (1458), lioveni (1460) şi celor din Ungaria (1475). Acest lucru nu înseamnă că nu-i protejează pe negustorii locali, cu ajutorul cărora târgurile Moldovei devin prospere şi înfloritoare. Pentru a-şi întări şi mai mult situaţia se va preocupa şi de refacerea domeniului domnesc, ruinat sub domniile anterioare. Având sprijinul unor pături largi ale populaţiei, Ştefan se va impune în faţa marii boierimi. Pe linie bisericească are, de asemenea, o intensă activitate, construind o mulţime de biserici, acordând danii şi întărind sau ctitorind noi mănăstiri, precum Putna.

Politica externă:

  • este foarte bogată în fapte şi va avea mai multe etape în funcţie de situaţia internaţională, dar şi de forţele pe care Ştefan se bizuia. Mai întâi, el va întări armata şi va consolida sistemul de cetăţi, ca nimeni altul. Oastea cea mică rămâne la un efectiv de 10-15000 de oameni, dar este mai bine dotată cu arme de foc, iar garda domnului şi cetele care depind direct de el sunt mai numeroase decât înainte. Clarifică mai bine obligaţiile cetelor de răzeşi, care vor juca un rol important în luptele purtate de domn.
  • în cazuri excepţionale apelează la oastea cea mare, la care participă mari mare ţărăneşti şi care ajunge să numere 40-50000 de oameni. Tot acum apare artileria ca armă distinctă, fiind folosită de exemplu la asedierea Chiliei. Cetăţile sunt întărite pentru a rezista armelor de foc ele fiind împânzite la graniţele ţării (Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna), dar şi în interior (Neamţ şi Suceava).

            Prima etapă a politicii externe se concentrează în acţiuni pentru eliminarea lui Petru Aron, care putea fi oricând folosit de puterile vecine, ca pretendent la tronul Moldovei. În 1459, el acceptă suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, unde găsise adăpost unchiul său. Acesta este alungat de aici, dar găseşte sprijin la Matei Corvin, nemulţumit că Ştefan se recunoaşte vasal polonilor. Petru Aron primeşte adăpost în Transilvania, unde Ştefan organizează mai multe incursiuni pentru a-l prinde. În 1462 atacă Chilia în care se afla o garnizoană maghiară, încă de pe timpul lui Iancu, dar nu o poate cuceri. Acest lucru îi reuşeşte în 1465, dar cucerirea importantei cetăţi va genera intervenţia în Moldova a lui Matei Corvin. În 1467 în fruntea armatei sale, regele pătrunde în Moldova pe la Oituz şi, după ce arde Trotuşul, Romanul, Târgu Neamţ, ajunge la Baia, unde vrea să sărbătorească Crăciunul. Aici, Ştefan dă foc taberei maghiare din trei părţi şi dezastrul armatei maghiare ar fi fost deplin , dacă un grup de boieri nu ar fi trădat, permiţând resturilor oastei lui Matei (care era rănit) să se retragă. Boierii trădători au fost executaţi, opoziţia boierească fiind astfel aproape complet înfrântă. După alte expediţii pentru prinderea lui Petru Aron, Ştefan va reuşi acest lucru în 1469, când, în sfârşit, ucigaşul tatălui său este executat şi domnul are acum mâinile libere.

1467_-_batalia_de_la_baia_rosetti_arta_179

            A doua etapă a politicii externe a marelui domn va fi cea a confruntărilor cu turcii. În vederea acestor lupte, Ştefan se aliază mai întâi cu Veneţia, dar şi cu hanul turcmen, Huzun Asan, care îşi avea statul în Asia. Spre această alianţă se îndreaptă şi Caffa (posesiune genoveză la Marea Neagră), Mangopul şi Hanatul Crimeii, deoarece şi acestea se simţeau ameninţate de sultan, care dorea cucerirea teritoriilor din jurul Mării Negre.

            Mai întâi, Ştefan refuză să plătească tributul, determinând reacţia sultanului, care dă ordin tătarilor să atace. În 1470, la Lipnic, lângă Siret, Ştefan zdrobeşte hoardele tătare, ucigându-i pe toţi prizonierii, printre care şi unul din fii hanului. Apoi el continuă intervenţiile în Ţara Românească, reuşind în 1473 să îl alunge pe Radu cel Frumos şi să-l pună domn pe Laiotă Basarab, adept al luptei antiotomane. Scoaterea Munteniei de sub infleunţa sultanului îl face pe acesta să-i ceară lui Ştefan tributul restant pe 4 ani, Chilia şi Cetatea Albă şi să nu se mai amestece în Ţara Românească. Dacă aceste condiţii nu erau îndeplinite, Moldova urma a fi invadată. Ultimatumul este respins şi imediat sultanul dă ordin lui Soliman, beglerbeiul Rumeliei să atace. El pătrunde cu 120000 de soldaţi în Muntenia, unde i se alătură Laiotă Basarab cu 17000 de oşteni şi apoi trece în Moldova. Ştefan mobilizează oastea cea mare, formată din 40000 de oameni, majoritatea ţărani, şi cere ajutor de la creştini. În sprijinul lui vin doar 5000 de secui, 2000 de poloni şi 1800 de ardeleni, soldaţi bine pregătiţi, dar prea puţini. Folosind bine terenul şi ajutat de o ceaţă deasă, pe 10 ianuarie 1475 la Vaslui, Ştefan obţine o mare victorie, aceasta fiind considerată de turci cel mai mare dezastru al lor (trebuie totuşi să acordăm întâietate înfrângerii de la Ankara din 1402). În orice caz, aceasta este cea mai mare victorie a europenilor asupra turcilor, până la asediul Vienei din 1683. Pierderile armatei otomane au fost imense: toţi caii, 30000 de morţi şi 15000 de prizonieri.

coroana_lui_Ştefan_cel_mare

            După victorie Ştefan trimite cunoscuta scrisoare către şefii statelor europene în care cere ajutor, numind Moldova „Poarta creştinătăţii”, şi arată că „dacă această poartă ar fi pierdută, va fi în primejdie toată creştinătatea”. În anul 1475 sultanul Mahomed al II-lea reuşeşte să supună Caffa, Mangopul (de unde Ştefan îşi luase a doua soţie) şi Hanatul Crimeii. Sesizând marele pericol creat de noile cuceriri otomane, pe 12 iulie 1475, Matei Corvin încheie un tratat de alianţă antiotomană cu Ştefan, regele Ungariei promiţând ajutor militar. Veneţia îşi trimite o misiune diplomatică în Moldova, prima de acest fel în Ţările Române. În vara lui 1476 Mahomed al II-lea pătrunde în Moldova în fruntea a aproximativ 150000 de soldaţi, la care se alătură şi Laiotă Basarab cu oastea sa. În acelaşi timp dinspre Nistru vor ataca din nou tătarii, obligându-l pe Ştefan şi îi lase pe răzeşi să îşi apere gospodăriile, lucru pe care aceştia l-au şi făcut. Cu „oastea cea mică”, numărând nu mai mult de 10000 de ostaşi, Ştefan angajează bătălia de la Războieni (Valea Albă).

moldavian_battle_flag

            Aici, pe 25 iulie 1476 el suferă prima înfrângere, fiind copleşit de numărul duşmanilor. Au căzut aici mulţi boieri mari şi mici, iar la lăsarea nopţii cei rămaşi în viaţă au putut să se retragă. În zilele următoare turcii încearcă să cucerească cetăţile, dar Suceava, Neamţul şi Hotinul rezistă. În cele din urmă, cu o armată chinuită de foame (totul fusese ars), decimată de ciumă şi hărţuită de oştenii lui Ştefan, cuceritorul Constantinopolului dă ordin de retragere, fără a putea supune ţara şi pe domnul ei.

            În anii ce au urmat Ştefan încearcă să încheie noi alianţe, dar acest lucru nu mai este posibil, deoarece în 1479 Veneţia încheie pace cu turcii, urmată în 1483 de Ungaria, iar Polonia duce şi ea tratative cu Poarta.

            În 1484 sultanul Baiazid al II-lea atacă şi cucereşte pe neaşteptate Chilia şi Cetatea Albă, puncte strategice şi economice vitale pentru Moldova. De asemenea, din acest moment sudul ţării este descoperit în faţa raidurilor otomane.

            În această situaţie extrem de grea, Ştefan este obligat să meargă la Colomeea (1485), unde depune personal jurământul de vasalitate faţă de Cazimir al IV-lea al Poloniei, care, în schimb, îi promite ajutor militar. Umilinţa îngenunchierii în faţa regelui polon în prezenţa celor 3000 de călăreţi, care l-au însoţit nu va fi uitată niciodată de Ştefan, dar acum înaintea orgoliului personal stăteau interesele ţării.

            În acelaşi an (1485), două luni mai târziu, ajutat şi de un mic corp de oaste polon, Ştefan înfrânge la Cătlăbuga o oaste turcească. În 1486 la Şcheia bate o altă oaste otomană, care aducea şi un pretendent la tron, iar când domnul este pe punctul de a-şi pierde viaţa este ajutat de un oştean din garda sa, Purice, pe care el îl rebotează Movilă. Îl loc de ajutorul promis pentru eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1487, Polonia încheie pace cu turcii. Rămas singur, Ştefan va face acelaşi lucru în acelaşi an şi, după cum spune umanistul italian Filippo Buonaccorsi, „s-au închinat prin tratate, nu ca învinşi ci, ca învingători”. Prin tratatul încheiat se delimita şi teritoriul din jurul celor două cetăţi, care aparţineau de acum înainte turcilor. Înşelat în speranţele sale de poloni, Ştefan se va apropia mai mult de unguri, în 1489 întărind alianţa cu Matei Corvin de la care va primi în Transilvania, Ciceiul şi Cetatea de Baltă.

theodor_aman_-_stefan_cel_mare_si_aprodul_purice

            Etapa a III-a a politicii marelui domn va fi marcată de luptele cu polonii.

       După moartea lui Cazimir al IV-lea, ajunge rege al Poloniei Ioan Albert, unul dintre  fiii săi. Acesta dorea pentru fratele său mai mic, Moldova şi sub pretextul că vrea să-l ajute pe Ştefan să recucerească Chilia şi Cetatea Albă, în 1497 pătrunde în Moldova. La intervenţia voievodului Transilvaniei Bartolomeu Dragffy regele polon renunţă la asediul Sucevei, se împacă cu Ştefan şi stabileşte ca armata polonă să se retragă tot pe unde a venit. Cum traseul nu a fost respectat, în octombrie 1497, la Codrii Cosminului, oastea polonă este bătută crunt de către moldoveni. În anul următor Ştefan pustieşte sudul Poloniei şi în cele din urmă, în 1499, la insistenţele Ungariei, pacea se încheie, Moldova este eliberată de starea de vasalitate de până atunci, fiind recunoscută ca stat independent. Mai mult, în 1502 Ştefan ocupă Pocuţia, deoarece împrumutul dat de Petru Muşat nu fusese în întregime restituit.

            Ştefan cel Mare se stinge din viaţă pe 2 iulie 1504. Cel care fusese numit de papalitate „atlet al lui Cristos”, va fi înmormântat la Putna, una din cele mai importante ctitorii ale sale.

stefancelmare-mormant

Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 90-94.

10 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.