Curiozităţi istorice

Unirea Principatelor

800px-alexandru_ioan_cuza_-_photo_by_carol_popp_de_szathmáry

  1. Mişcarea unionistă şi pregătirea Unirii

             După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, în Ţările Române se revine la vechea stare de lucruri. Astfel, Turcia (puterea suzerană) şi Rusia (puterea protectoare) semnează Convenţia de la Balta Liman (aprilie 1849), valabilă pe 7 ani, care contribuie la grava ştirbire a autonomiei. Domnii sunt consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii, fiind numiţi de sultani pe o perioadă de 7 ani şi confirmaţi de ţarul Rusiei. Adunările Obşteşti sunt înlocuite de Divanuri, se reintroduc Regulamentele Organice, se prelungeşte ocupaţia militară până la restabilirea ordinii. Sunt numiţi domni regulamentari Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova, ambii domnind până în 1856.

            Prin Constituţia din 1849, Transilvania va depinde din nou direct de Viena, Bucovina devine autonomă, iar Banatul este unit cu Voivodina sârbească.

            Pentru 34 de fruntaşi ai revoluţiei, înfrângerea acesteia a însemnat exilul, plecând fie la Paris, Londra, Viena, Constantinopol etc., unde vor continua activitatea. La Paris, din iniţiativa lui C. A. Rosetti, se înfiinţează Comitetul Democratic Român, care se afiliază la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, condus de Giuseppe Mazzini, care urmărea declanşarea revoluţiei europene cu ajutorul preşedintelui francez Ludovic Napoleon Bonaparte. Cum însă în 1852 acesta devine împărat sub numele de Napoleon al III-lea, nu se mai poate vorbi despre o revoluţie continentală. Evoluţia „problemei orientale” va fi una fericită pentru români, Unirea Principatelor devenind o problemă de nivel european.

            Atotputernică după înfrângerea revoluţiei din 1848-1849, Rusia hotărăşte că a sosit momentul să rezolve de una singură problema strâmtorilor, declanşând conflictul cunoscut în istorie sub numele de Războiul Crimeii (1853-1856). Rusia atacă Turcia, îi distruge flota, dar în ajutorul acesteia sar Franţa, Anglia, Prusia şi Sardinia, iar după retragerea trupelor ruseşti din Principate, acestea vor fi ocupate de turci şi austrieci (1854). Retrasă în Crimeea, armată rusă va depune armele după căderea Sevastopolului (1856). Cele 7 puteri se vor întruni la Paris într-un Congres de pace, unde vor hotărâ următoarele:

– închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru vasele de război;

– neutralitatea Mării Negre;

– libertatea circulaţiei pe Dunăre, în acest sens luând fiinţă şi o Comisie Internaţională a Dunării cu sediul la Galaţi;

– Principatele rămân sub suzeranitate turcească, dar trec sub garanţia colectivă a celor 7 puteri (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Turcia şi Sardinia);

– judeţele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) sunt luate de la Rusia şi date Moldovei);

– Delta Dunării şi Insula Şerpilor revin Turciei;

– în privinţa Unirii Principatelor, congresul a hotărât înfiinţarea la Iaşi şi Bucureşti a adunărilor ad-hoc, (aveau doar drept de vot consultativ), iar o comisie europeană urma să meargă în Principate.

            Anglia nu pare preocupată de problema unirii, ci doar de îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării pentru a-şi proteja comerţul cu cereale şi din aceste motive rămâne neutră. Pentru unire pledează ministrul de externe francez, contele Walewsky, care la sugestia împăratului Napoleon al III-lea propune o unire deplină a Principatelor într-un stat condus de un principe străin. Franţa este sprijinită de Prusia şi Sardinia, care urmăreau, de asemenea, unificarea Germaniei şi a Italiei în jurul lor. Rusia este de partea Franţei pentru a obţine condiţii mai uşoare de pace. Împotriva unirii se pronunţa, din motive uşor de înţeles, Turcia şi Austria, iar mai târziu şi Anglia, care avea interese economice speciale în Turcia.

            Lupta pentru unire se intensifică după 1853, când emigranţii români adresează memorii în principalele capitale europene, încât la Congresul de la Paris problema Unirii Principatelor era deja foarte cunoscută atât pe cale diplomatică, dar şi prin intermediul revistelor „România Viitoare”, „Junimea Română”, „Republica Română”, care apăreau în capitala Franţei.

            După 1856, majoritatea emigranţilor se întorc în Principate şi se organizează în aşa numita „Partida Naţională”, editând publicaţii la Iaşi şi Bucureşti ca „Steaua Dunării”, „Timpul”, „România Literară” etc. Se creează Comitete ale Unirii la Iaşi şi Bucureşti şi se întreţine o intensă propagandă unionistă, sprijinită în Moldova şi de domn, fost revoluţionar la 1848.

            După terminarea mandatului celor doi domni, sultanul numeşte caimacami (locţiitori de domni), pe fostul domn regulamentar Alexandru Ghica în Ţara Românească, iar în Moldova, pe Todiriţă Balş, apoi, pe Nicolae Vogoride. Ei trebuiau să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În primăvara anului 1857, Comisia Europeană vine în Principate, iar trupele austriece sunt obligate să se retragă. Alegerile din Muntenia au decurs fără incidente, unioniştii impunându-se cu uşurinţă.

            În Moldova însă, Nicolae Vogoride, care în secret aspira la funcţia de domnitor, falsifică grosolan alegerile în favoarea antiunioniştilor. Corespondenţa sa cu sultanul este însă interpretată şi publicată în Europa, iar pârcălabul de Galaţi, Al. I. Cuza, îşi dă demisia.

            O parte din marile puteri, Franţa, Prusia, Rusia şi Sardinia cer Turciei anularea alegerilor şi, la refuzul acesteia, în iulie 1857 rup relaţiile diplomatice cu Poarta, ameninţând cu războiul.

            În cele din urmă, în august 1857 la Osborne, are loc o întâlnire între Napoleon al III-lea şi regina Victoria ajungându-se la un compromis (Anglia consimte la anularea alegerilor, iar Franţa, la ideea unirii depline într-un stat condus de un prinţ străin).

            În urma întâlnirii de la Osborne, în Moldova se organizează din nou alegeri şi, de data aceasta, unioniştii obţin o victorie zdrobitoare.

            În septembrie 1857 se deschid la Iaşi şi Bucureşti lucrările Adunărilor Ad-hoc, în rândurile cărora se află şi deputaţi ţărani (Ion Roată în Moldova, Tănase Constantin şi Mircea Mălăieru în Ţara Românească). Discuţiile sunt aprinse, deputaţii ţărani cerând şi împroprietărirea, dar vor renunţa la această doleanţă, care urma a fi rezolvată după unire.

divanul_ad-hoc,_1857

            Ambele adunări se pronunţă în favoarea unirii, iar la Iaşi Mihail Kogălniceanu citeşte programul „Partidei Naţionale”, a cărui îndeplinire va fi urmărită de conducătorii românilor şi, în cea mai mare parte, va fi realizată în anii următori:

– respectarea autonomiei;

– Unirea Principatelor într-un stat numit România;

– prinţ străin cu moştenirea tronului şi urmaşi crescuţi în religia ţării;

– neutralitatea teritoriului noului stat;

– adunare obştească, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.

            După ce află dorinţa românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, puterile garante se vor întruni într-o Conferinţă la Paris în mai-august 1858.

            Conferinţa de la Paris a celor şapte puteri a alcătuit o Convenţie care stabileşte statutul internaţional al noului stat şi organizarea sa pe baza înţelegerii de la Osborne:

– noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;

– noul stat era autonom, dar se afla sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a celor 7 puteri;

– existau doi domni aleşi pe viaţă, două guverne, două adunări legislative, două adunări legiuitoare şi două capitale;

– armata era organizată pe principii unice, iar şeful ei se alegea prin rotaţie;

– ca organe comune se formau o Comisie Centrală (organ legislativ) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (organul judecătoresc suprem), ambele cu sediul la Focşani;

– separarea puterilor în stat;

– desfiinţarea privilegiilor de clasă;

– libertate individuală şi egalitate în faţa legii;

– drepturi politice pentru creştini;

– sistem de vot cenzitar;

– rezolvarea pe viitor a problemei ţărăneşti.

            Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice, devenind constituţia Principatelor Unite şi nu putea fi modificată fără acordul celor şapte puteri.

            Din fericire pentru români, această Convenţie nu are niciun articol care să prevadă măsuri punitive, în cazul încălcării ei, lucru de care românii au profitat din plin.

  1. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

             Până la alegerea domnitorilor, la Iaşi şi la Bucureşti au luat fiinţă două căimăcămii, formate din câte trei persoane, care trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările elective (cele care îi alegeau pe domni). În ambele adunări se vor forma două tabere: una pentru unire deplină şi alta conservatoare (dorea unirea în spiritul Convenţiei de la Paris).

            În Moldova reprezentanţii unirii depline aveau o majoritate largă, dar nu se deciseseră asupra unui candidat, în timp ce conservatorii erau împărţiţi între fostul domn Mihail Sturdza şi fiul acestuia Grigore Sturdza. În cele din urmă unioniştii îl propun candidat pe Alexandru Ioan Cuza. Ştiind că nu au nicio şansă, conservatorii, ca minoritari, îl vor vota pe acelaşi domnitor. Acesta este ales pe 5 ianuarie 1859, pentru o mai bună imagine în faţa puterilor garante.

            În Ţara Românească conservatorii aveau majoritate în Adunarea electivă, o parte susţinându-l pe Gheorghe Bibescu şi o alta pe Barbu Ştribey, ambii foşti domni. Aflată în drum spre Constantinopol pentru a face cunoscută alegerea lui Cuza în Moldova, delegaţia moldoveană se opreşte la Bucureşti şi propune unioniştilor din „Partida Naţională”, alegerea ca domnitor tot  a lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece conservatorii majoritari în adunare nu-l acceptă pe Cuza, în zilele de 22 şi 23 ianuarie 1859, clădirea din Dealul Mitropoliei este înconjurată de o mulţime agresivă, care cere delegaţilor alegerea unui domn potrivit. Sub presiunea populaţiei, pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, este ales domn tot Alexandru Ioan Cuza. În felul acesta au fost încălcate prevederile Convenţiei de la Paris, care stipulau alegerea a doi domnitori (nu preciza însă dacă aceeaşi persoană putea fi aleasă în ambele ţări).

alexandru_ioan_cuza_at_the_metropolitanate,_29_february_1860

  1. Activitatea pentru desăvârşirea Unirii (1859-1862)

             După dubla alegere, activitatea noului domnitor se concentrează pe plan extern pentru recunosşterea acestei alegeri de către Marile Puteri şi apoi pentru recunoaşterea unirii depline, iar pe plan intern urmăreşte desăvârşirea unirii celor două Principate.

Pentru a determina puterile garante să recunoască dubla alegere, Alexandru Ioan Cuza trimite agenţi diplomatici în capitalele lor (Vasile Alecsandri, C. Negri, Ludovic Steege etc.) care susţineau recunoaşterea alegerii lui Cuza în ambele ţări.

            Pe 27 martie 1859 la Pris, într-o conferinţă a marilor puteri, acestea recunosc dubla alegere, dar numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Se opun numai Turcia şi Austria, dar cea din urmă va fi înfrântă de Franţa în aprilie 1859 şi, în august acelaşi an, ambele au acceptat dubla alegere în aceleaşi condiţii.

            În septembrie 1859 sultanul îi trimite lui Cuza firmanul de domnie.

            Cu o mare febrilitate între 1859-1861, domnul trece la măsuri pentru desăvârşirea Unirii: uneşte sistemul vamal, poşta, telegraful, moneda, stema cuprinzând vulturul şi bourul, 24 ianuarie devine zi naţională, Bucureştiul este noua capitală, armata este unificată în tabăra de la Floreşti, numeşte un singur ministru de război în persoana lui Ion Emanoil Florescu, Comisia Centrală de la Focşani dă legi comune pentru cele două Principate etc. Aplicarea rapidă a acestor legi şi măsuri este îngreunată de existenţa a două guverne şi a două adunări, iar Cuza sesizează marile puteri despre acest lucru, în vara anului 1860.

            În septembrie 1860, Al. I. Cuza face o vizită la Constantinopol, unde este primit cu toate onorurile şi în faţa sultanului el pledează pentru acceptarea Unirii depline. În septembrie 1861 se deschide la Constantinopol Conferinţa celor 7  puteri garante tocmai pentru a rezolva această problemă. În cele din urmă, Turcia şi Austria acceptă şi ele unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Al. I. Cuza. După această conferinţă, la 22 ianuarie 1862, se formează la Bucureşti primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările  Adunarea legislativă unică a ţării şi cu acest prilej Cuza declară „Unirea este aşa cum românii au vrut-o”.

romania_1859-1878

  1. Epoca marilor reforme (1862-1866)

             În activitatea sa reformatoare, care a atins practic toate domeniile, domnitorul a avut patru direcţii principale: o nouă lege electorală, legea rurală, legea instrucţiunii publice şi legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti.

            O parte din aceste legi nu puteau fi făcute cu un guvern conservator, condus de Barbu Catargiu, care susţinea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea cu 2,5 ha din terenurile comunale şi ale statului, fără să fie atinse marile moşii boiereşti. Al. I. Cuza acceptase acest guvern la indicaţia puterilor garante, care doreau linişte în ţară şi-i îndepărtase pe liberalii-radicali, care cereau reforme rapide, realizate pe orice cale. Sfătuit de liberalii-radicali, Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti, pleacă cu un grup de ţărani spre capitală pentru a-l ajuta pe domnitor să facă reforma agrară, dar aici intervine armata şi 200 de ţărani sunt arestaţi. În iunie 1862, Barbu Catargiu a fost asasinat. Nici de această dată domnitorul nu-i aduce la guvernare pe liberalii-radicali, ci pe moderatul doctor N. Kretzulescu (1862-1863), sub care se unesc serviciile sanitare, se reorganizează Şcoala de silvicultură şi Arhivele statului. În octombrie 1863 este aduc în fruntea guvernului M. Kogălniceanu şi începe perioada marilor reforme.

            Legea secularizării averilor mănăstireşti este dată pe 13 decembrie 1863, şi iniţial, urmărea secularizarea numai a averilor mănăstireşti închinate. Cum opoziţia Turciei, dar şi a Rusiei era foarte puternică, secularizarea va fi extinsă şi asupra mănăstirilor neînchinate şi în patrimoniul statului vor intra suprafeţe de teren reprezentând 25,26% din suprafaţa agricolă a ţării. În acest fel s-a creat un fond substanţial pentru viitoarea lege rurală.

            Proiectul de lege rurală a fost alcătuit de guvern, în martie 1864, şi prevedea împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă 5%. Proiectul conservator susţinut de Adunare prevedea împroprietărirea egală cu 2 ha, cu despăgubire plătită în 7 ani şi cu o dobândă de 8%. Când în aprilie 1864 guvernul Kogălniceanu prezintă Adunării dominate de conservatori proiectul legii rurale, primeşte din partea acesteia vot de blam. Conform procedurilor existente, Kogălniceanu prezintă demisia sa domnului, care trebuia să o accepte. Cuza dă însă pe 2 mai 1864 o lovitură de stat dizolvând Adunarea şi introduce Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi o nouă Lege electorală, ambele aprobate de populaţie prin plebiscit.

            Statutul Dezvoltator modifică substanţial Convenţia de la Paris:

Domnul cu putere sporită, avea şi iniţiativă legislativă, numea un sfert din membri nou-creatului Corp Ponderator şi pe preşedintele Camerei (Adunării);

Consiliul de Stat era format din specialişti pe domenii de activitate şi elabora legile;

Parlamentul devine bicameral: Adunarea era formată din membrii aleşi şi avea acum regulamentul de funcţionare, alcătuit de guvern, iar Corpul Ponderator (Senatul) cu un sfert din membrii numiţi de domn, verifică legile, primeşte petiţii, veghează respectarea Statutului Dezvoltator.

            Legea electorală lărgea dreptul de vot prin scăderea censului, alegătorii fiind împărţiţi în două categorii: direcţi (ştiutori de carte şi cu un venit anual de cel puţin două sute de lei) şi primari (neştiutori de carte, cu un venit mai mic şi care votau prin delegaţi).

            Opoziţia marilor puteri este domolită după o altă vizită a lui Al. I. Cuza la Constantinopol, unde, în urma unor discuţii aprinse, reuşeşte să impună recunoaşterea Statului Dezvoltator şi a noii Legi electorale şi implicit dreptul românilor de a-şi elabora singuri legi, deci dreptul la autonomie deplină.

            În noile condiţii create după 2 mai 1864, pe 14 august acelaşi an, Legea rurală este aprobată cu prevederile: desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, împărţiţi în trei categorii: fruntaşi (patru boi, două vaci), mijlocaşi (doi boi şi o vacă) şi pălmaşi sau toporaşi (fără vite). Fruntaşii vor primi între 7 şi 9 ha în funcţie de regiune (mai mult în cele trei judeţe din sudul Basarabiei), iar pălmaşii nu mai puţin de 2 ha, indiferent de regiune. Pământul dat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate şi nu putea fi vândut timp de 30 de ani. De asemenea, foştii clăcaşi trebuiau să plătească o despăgubire eşalonată pe 15 ani. Legea mai prevedea că văduvele şi ţăranii, care nu fuseseră clăcaşi, să primească grădinile şi lotul pe care se afla casa lor, iar însurăţeii să fie împroprietăriţi din pământurile statului. Prin această lege peste 500.000 de ţărani vor primi aproape 2.000.000 ha de pământ.

            Aplicarea legii s-a făcut greu, datorită abuzurilor, lipsei specialiştilor în domeniu, iar efectele ei imediate au fost dezastruoase. Pe de o parte, boierii, fiind lipsiţi de forţa de muncă a clăcaşilor, restrâng cultivarea moşiilor, pe de altă parte fărâmiţarea în loturi mici şi lipsa inventarului agricol al ţăranilor au făcut ca multe terenuri să rămână necultivate. Din 1867 situaţia se ameliorează şi apar efecte pozitive ale legii, chiar dacă pământul dat ţăranilor este totuşi insuficient. Prin legea agrară s-a îndeplinit unul dintre obiectivele de la 1848, prevăzut în majoritatea programelor revoluţiei.

            Legea instrucţiunii publice (decembrie 1864) a stabilit învăţământul primar de 4 clase, obligatoriu şi gratuit, înfiinţarea de gimnazii în principalele oraşe ale ţării. Între timp, apăruseră şi Universităţile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

            Codul penal (decembrie 1864) şi Codul civil (decembrie 1865) vor reglementa dreptul român după normele europene moderne şi vor înlătura jurisdicţia consulară străină (sudiţii şi alte categorii de străini vor fi supuşi legilor ţării).

            Legea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (decembrie 1864) prin care biserica română devine de sine stătătoare, legătura cu Constantinopolul menţinându-se doar prin dogmă.

            Legea pentru organizarea puterii armate (decembrie 1864) pune bazele armate române, formată din patru divizii, toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani, putând fi mobilizaţi în caz de război, iar domnul este comandantul suprem al armatei.

            Pe lângă aceste legi, s-au mai înfiinţat Curtea de Conturi, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, iar în august 1864 guvernul Kogălniceanu obţine de la Banca Otomană şi Banca Stern împrumuturi cu dobândă de 12% destinate iniţial despăgubirii mănăstirilor secularizate, dar folosite apoi pentru finanţarea creării instituţiilor moderne ale statului.

            În ianuarie 1865, Cuza se desparte de principalul său colaborator M. Kogălniceanu. Din acest moment el se înconjoară de o camarilă de speţă joasă, devine tot mai autoritar faţă de Parlament şi de Guvern, suspendă periodicele conduse de C. A. Rosetti, „Românul” şi „Libertatea”, duce o viaţă din ce în ce mai dezordonată, îşi înfiază un fiu natural, lăsând impresia că vrea să instaureze o dinastie. De asemenea, el nu ia în considerare manevrele „monstruoasei coaliţii”, formată încă din 1863 din conservatori şi liberalii-radicali. Când pe 15 august 1865 la Bucureşti se trage în demonstranţi din ordinul domnului aflat în străinătate, Cuza pierde sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al sultanului, iar în decembrie 1865, în mesajul adresat Parlamentului îşi exprimă intenţia de a renunţa la tron.

            Pe acest fundal, în noaptea de 11 februarie 1866, în urma unui complot, Al. I. Cuza este obligat să abdice şi să plece în străinătate. În locul său, până la aducerea unui prinţ străin, ţara este condusă de o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

theodor_aman-unirea_principatelor

Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 150-157.

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.