Textul în format pdf pentru listare: Ţările Române în secolul al XVI-lea

             Perioada de aproape un secol de la moartea lui Ştefan cel Mare, la apariţia lui Mihai Viteazul se caracterizează prin lupta celor trei Ţări Române pentru supravieţuire statală. Aflat în perioada de apogeu sub Soliman Magnificul (1520-1566), Imperiul Otoman cucereşte Belgradul, Ungaria, Transilvania şi asediază Viena. Căderea Ungariei va lipsi ţările româneşti de un sprijin important în lupta antiotomană şi, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ele cad sub dominaţia efectivă a turcilor. Dacă în 1503 în urma unui tratat ungaro-turc se specifică obligaţia Ţărilor Române de a plăti numai tributul (haraciul) şi nimic altceva, spre sfârşitul secolului obligaţiile faţă de turci devin sufocante, mai ales că aceştia nu vor mai face după Soliman mari cuceriri şi trebuie să se aprovizioneze din aceste ţări.

            Situaţia lor internă este, de asemenea, grea, în condiţiile în care marea boierime pactizează deseori cu turcii pentru a controla pe domni, aceştia fiind din ce în ce mai slabi. Cu toate acestea, atunci când turcii vor să transforme ţările în paşalâcuri, unii voievozi se vor ridica la luptă, acceptând totuşi dominaţia otomană în schimbul păstrării autonomiei şi a fiinţei statale.

Moldova

             După moartea marelui voievod, Moldova va fi condusă de urmaşii săi Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi, mai ales Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), ultimul fiind un fiu nelegitim al marelui domn. Fire ambiţioasă ca şi tatăl său, Petru Rareş va încerca să ducă o politică de anvergură în această parte a Europei, însă nu avea mijloacele necesare. Se amestecă cu succes în luptele din Transilvania, ajutându-l pe Ioan Zapolya în lupta cu Ferdinand de Habsburg. Trebuie subliniat că el nu face nici politica turcilor, nici a habsburgilor, ci doar propria sa politică. Primind de la Zapolya pentru ajutorul acordat, Bistriţa, Unguraşul şi Rodna, la care se adaugă Cetatea de Baltă şi Ciceiul, el ajunge să stăpânească o bună parte a Transilvaniei. În Pocuţia va fi însă înfrânt de poloni, deoarece nu a ştiut să folosească artileria, iar în 1538, când are loc marea invazie turcească, este obligat să părăsească tronul, fiind trădat de boieri.

            A doua sa domnie este fără strălucire, el fiind strict controlat de turci. În a doua jumătate a acestui secol, domnii sunt la dispoziţia marii boierimi şi a turcilor, tronul fiind ocupat după plata unor mari sume de bani.

            Nici fiul lui Rareş, nici Alexandru Lăpuşneanu, nici domnul aventuriei Despot, grec la origine, nu se remarcă prin nimic deosebit, poate doar Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), care ridică din nou steagul luptei antiotomane, dar este înfrânt şi ucis în chinuri groaznice de turci. Nu acelaşi lucru îl face Petru Şchiopul, care în 1591 refuză mărirea tributului, dar în loc să lupte preferă să părăsească ţara.

Ţara Românească

             Ţara Românească este mult mai expusă presiunii otomane şi din această cauză va avea mult de suferit, obligaţiile ei faţă de poartă fiind mai mari ca ale Moldovei şi Transilvaniei.

            Aici, deterioarea domniei începe din a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar marea boierime, foarte puternică şi bogată, este reprezentată de gruparea Craioveştilor. Mai repede ca în Moldova, începe să pătrundă aici elemental grecesc turcofil, boierii greci intrând în Sfatul domnesc.

            Din mulţimea de domni care se perindă la tronul ţării, se disting totuşi câţiva. Radu cel Mare care se remarcă printr-o intense activitate bisericească, Neagoe Basarab (1512-1521), reprezentant al Craioveştilor, plăteşte tribut sporit şi ctitoreşte Biserica domnească de la Curtea de Argeş. De la el ne-au rămas „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Radu de la Afumaţi (1522-1529) se opune transformării ţării noastre în paşalâc, purtând mai multe lupte cu turcii, aşa cum reiese de pe piatra sa de mormânt.

            Petru Cercel (1583-1585), domn cult, umanist recunoscut. are legături strânse cu regele Franţei, Henric al III-lea, încearcă să facă unele reforme, dar este împiedicat de boieri. Închis de turci, va fi ucis câţiva ani mai târziu, aşa cum spunea soţia unui fost domn al Ţării Româneşti într-o scrisoare trimisă la Veneţia: „Azi suntem şi mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu şi ne aflăm în mâna turcului şi nici noi nu ştim unde vom fi până la capăt”. Aceasta era situaţia domnilor din cele două ţări, suma mare plătită pentru cumpărarea domniei neasigurându-le tronul şi de foarte multe ori nici viaţa.

Transilvania

           În acest secol şi Transilvania îşi va schimba statutul. Mai întâi ea va fi pârjolită de războiul ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja.

            Înfrângerea sa şi legile antiţărăneşti, codificate în Tripartitul lui Werböczi, vor îndepărta masele largi de lupta antiotomană. După ce oastea maghiară este zdrobită la Mohacs (1526) şi cea mai mare parte a Ungariei ocupată, Transilvania devine obiect de dispută între habsburgi şi turci. Ioan Zapolya este recunoscut voievod şi de Petru Rareş care-i acordă tot sprijinul. În 1538, el încheie un acord cu Ferdinand de Habsburg, astfel încât la moartea sa Transilvania să devină habsburgilor. Turcii nu sunt însă de accord şi transformă în 1541, Ungaria Centrală şi Sudică în paşalâc, cu capitala la Buda, iar Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană. Lupta între habsburgi şi turci şi organizarea statului au loc pe fondul pătrunderii reformei în Transilvania. Ungurii de aici acceptă calvinismul, saşii lutheranismul, o parte a populaţiei rămâne catolică, iar alta va deveni unitariană. Cu acordul turcilor, de altfel foarte culanţi cu păturile privilegiate, se va organiza noua formă de stat, care va păstra neschimbată ordinea dinainte de venirea lor.

            Transilvania devenea Principat autonom sub suzeranitate turcească, condus de un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Îşi păstrează Dieta în care intră numai reprezentanţi ai ungurilor, saşilor şi secuilor, se păstrează şi celelalte instituţii ale ţării, iar pe plan religios sunt recunoscute cele patru religii recepte: catolică, lutherană, calvină şi unitariană. Românii şi religia lor ortodoxă sunt excluşi din viaţa politică a principatului. Dorind să se impună în Transilvania faţă de habsburgi, turcii vor stabili un tribute mic şi permit menţinerea în principat a principiilor din „Unio Trium Nationum”. Stăpânirea turcească se va consolida după ce Ferdinand de Habsburg devine împărat al Imperiului Romano-German (1556) şi în condiţiile în care principatul se orientează spre strângerea legăturilor cu celelalte două ţări româneşti, în care otomanii erau de mult suzerani. Impunerea suzeranităţii otomanilor asupra celor trei ţări se datorează şi politicii de neintervanţie a marilor puteri europene, care apelează chiar la alianţe cu turcii (Franţa în 1534). Preocupate de marile descoperiri geografice şi de reforma religioasă, apoi de cuceririle coloniale, ele lasă sud-estul şi chiar o parte din centrul Europei la dispoziţia turcilor.

Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 94-96.