• Textul în format pdf pentru listare: Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara este, aşa cum remarca Nicolae Iorga, românul care a avut „cel mai mare viitor între străini”. Familia sa era la origine din Ţara Românească, bunicul său numindu-se Şerb, iar tatăl pe nume Voicu s-a remarcat în luptele cu turcii, fiind înnobilat de regele Ungariei.

            Moştenind domeniul Hunedoarei de la tatăl său, Iancu se va remarca în luptele împotriva turcilor, a căror tactică de luptă o cunoştea foarte bine. Datorită calităţilor militare, el va promova rapid şi nici nu se putea altfel pentru un militar de carieră, care a studiat arta militară în Italia, pe lângă condotieri. Este primul comandant militar din această zonă, care foloseşte elemente de tactică specific militară şi care, spre deosebire de ceilalţi domni şi voievozi, încearcă să elimine tactica pârjolirii, luptând pe teritoriul adversarilor pentru a elimina gravele pagube rezultate din războaiele purtate pe propriul teritoriu. Militar cu studii şi bun diplomat, el aparţine prin educaţie şi cultură mediului catolic central-european. Mai bine ca mulţi contemporani, sesizează posibilitatea îndepărtării turcilor din Europa, mai ales după ce Murad al II-lea fusese respins în faţa Belgradului şi a Constantinopolului, dar este conştient că acest lucru nu-l putea realiza numai prin forţele proprii, ci cu ajutorul Papei, Occidentului şi prin realizarea unui front comun al celor trei ţări româneşti. Tot timpul el va încerca să formeze, la nord de Dunăre, un bastion antiotoman, intervenind la sud şi est de Carpaţi pentru a pune domni care să-i fie aliaţi.

            Ascensiunea lui Iancu se datorează în primul rând meritelor sale militare. Remarcat în luptele din Serbia împotriva turcilor, în 1438 devine Ban de Severin, iar în 1441, voievod al Transilvaniei. La această înaltă demnitate a ajuns cu ajutorul regelui Vladislav al III-lea al Poloniei, ajutat de Iancu să fie recunoscut şi ca rege al Ungariei (ca rege al Ungariei se va numi Vladislav I). Mai târziu, între anii 1446-1453 devine guvernator al Ungariei, iar din 1453, căpitan suprem al armatei maghiare.

Politica internă:

• are la bază bunele relaţii cu nobilimea mică şi mijlocie şi cu orăşenii, care îi vor furniza importante contingente militare. Cu cea mai mare parte a marii nobilimi relaţiile sunt destul de reci, fără să devină însă ostile. Este interesat de administrarea ocnelor de sare, a minelor şi a vămilor, de unde obţine bani pentru întărirea armatei. Strânge, de asemenea, relaţiile cu populaţia românească din voievodat, pe care o atrage în lupta împotriva turcilor.

Politica externă:

• a celui ce este considerat unul dintre marii comandanţi ai luptei antiotomane va fi axată pe stoparea expansiunii acestora spre centrul Europei, sau chiar pe alungarea lor dincolo de Bosfor. Mai întâi, Iancu îşi pregăteşte armata în care sporeşte efectivele cavaleriei şi dotarea cu arme de foc. Oştenii săi erau mercenari, mici nobili, cneji români, dar uneori foloseşte şi ţărani liberi. Ca naţionalitate erau români, maghiari, poloni, sârbi, albanezi, oameni din aproape tot sud-estul şi centrul european. Pentru a-şi realiza planurile, voievodul transilvănean va încerca să folosească forţele unite ale Ungariei, Poloniei, şi ale celor trei ţări româneşti şi să-i răscoale pe bulgarii şi sârbii sud-dunăreni. Lupta sa împotriva turcilor are două etape: cea ofensivă şi cea defensivă.

Etapa luptelor ofensive (1441-1448) reprezintă prima mare încercare de a-i înfrânge pe turci în teritoriile controlate de ei şi de a-i izgoni din Europa. În 1441 pătrunde în Serbia, unde îl înfrânge pe beiul de Semendria. În primăvara lui 1442 o oaste turcească îl surprinde şi îl înfrânge pe Iancu la Sântimbru (lângă Alba Iulia). În câteva zile voievodul îşi adună toată oastea şi îi învinge pe năvălitori lângă Sibiu, apoi trece în Ţara Românească, unde îl pune domn pe Basarab al II-lea. Turcii nu vor accepta amestecul lui Iancu în Ţara Românească şi, în septembrie 1442, o oaste a lor intră în Muntenia, dar este zdrobită de Iancu pe Ialomiţa. Cum în această toamnă turcii ridică asediul Constantinopolului şi suferă o înfrângere în Asia, voievodul va organiza în 1443 o campanie împotriva lor, cunoscută sub numele de „Campania cea lungă”, mizând pe sprijin de la Polonia, Veneţia, Burgundia etc. Ajutorul promis, fiind sub aşteptări, în septembrie Iancu trece Dunărea, cucerind Nişul şi Sofia şi se apropie de trecătorile Balcanilor.

• Venirea unei ierni geroase îl determină să decidă retragerea, după ce provocase mari pagube turcilor şi luase câteva mii de prizonieri. Având nevoie de linişte la Dunăre, turcii încheie la Seghedin o pace pe zece ani cu regele Vladislav (1444).
• Această pace va fi însă repede ruptă de tânărul rege maghiar, care la insistenţele Papei va organiza în acelaşi an o cruciadă. La cruciadă, pe lângă trupele sale, participă Iancu cu oastea ardeleană şi Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Oastea creştină depăşeşte Nicopole şi se îndreaptă spre Varna, cu toate că Vlad Dracul atrage atenţia asupra efectivului redus al creştinilor. Lupta se dă în noiembrie şi se încheie cu victoria turcilor, regele Vladislav căzând pe câmpul de luptă.

• Acest lucru nu-l împiedică pe Iancu de Hunedoara, ca în 1445, împreună cu Vlad Dracul să organizeze campania de pe Dunăre, în urma căreia cucereşte cetatea Giurgiu, atât de necesară Ţării Româneşti, şi provoacă mari pagube turcilor. În 1446 Dieta nobiliară de la Pesta îl propune pe voievodul Transilvaniei, ca guvernator al Ungariei. În anul următor intervine iarăşi în Ţara Românească şi îl execută pe Vlad Dracul, care trecuse de partea turcilor şi îl pune domn pe Vladislav al II-lea.
• În 1448 Iancu organizează o altă „cruciadă” antiotomană, la care mai participă conducătorul albanezilor Kastriotul (Scanderbeg) şi despotul sârb Gh. Brancovici. Bătălia se dă tot la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), loc cu ghinion pentru creştini, şi este pierdută, datorită trădării despotului sârb, care trece în timpul luptei de partea turcilor.
• Din acest moment voievodul adoptă tactica luptelor defensive, conştient că forţele de care dispune nu-i mai permit acţiuni ofensive. De asemenea, domnii din Ţara Românească trec uşor de partea otomanilor, deoarece sunt expuşi loviturilor lor.

Etapa luptelor defensive (1448-1456) este caracterizată la început de intervenţiile lui Iancu în Ţara Românească şi Moldova, pe care încearcă să le menţină în frontul antiotoman. În Moldova îl pune mai întâi domn pe Petru al II-lea, de la care va lua Chilia, apoi pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel  Mare. În 1453, o dată cu preluarea conducerii regatului maghiar de către regele Ladislau, Iancu se retrage din funcţia de guvernator, dar este numit căpitan suprem de către rege. Din nefericire, tot în acest an, lumea creştină se cutremură când Constantinopolul este cucerit de tânărul sultan Mahomed al II-lea (1451-1481), care reia politica cuceririlor spre Europa.

• În 1456 sultanul concentrează mari forţe la asediul Belgradului, care este cheia spre centrul Europei. Apărarea este asigurată de Iancu doar cu aproximativ 30000 de ostaşi, proveniţi din Transilvania, Ungaria, Cehia, Polonia etc. În urma unui contraatac puternic, sultanul este obligat să se retragă după ce îşi pierde tunurile, înfrângerea turcilor fiind evidentă. Din păcate, cel atât de apreciat de Papa Calixt al III-lea va muri, răpus de ciumă, pe 11 august 1456 în tabăra de la Zemun. El a fost înmormântat în Catedrala de la Alba Iulia, iar pe sarcofagul său scrie: „S-a stins lumina lumii”.

Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 85-87.