Curiozităţi istorice

Vlad Dracul

  • Domn al Ţării Româneşti (1436-1442; 1443-1447), ultimul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân.

            Ca şi fraţii săi, n-a luat domnia cu ajutorul turcilor. Dimpotrivă, foloseşte condiţiile favorabile determinate de concentrarea forţelor antiotomane. În 1430, când pe tron se găsea încă Dan al II-lea, îl aflăm în Transilvania. Se socotea îndreptăţit la domnie ca descinzând direct din Mircea cel Bătrân. Dar, tronul nu putea fi ocupat în acele condiţii decât cu consimţământul boierilor şi cu sprijin din afară (din partea sultanului sau regelui Ungariei).

            La 8 februarie 1431, Vlad se afla la Nürnberg, încercând o apropiere faţă de Sigismund de Luxemburg, depunând stăruinţă pentru ocuparea tronului. Deşi mai era mult până la domnie, se intitulează, într-un document din 30 ianuarie 1431, „Io Vlad, cu mila lui Dumnezeu, domn al Valahiei Transalpine”. Sigismund îi recunoaşte totuşi lui Vlad domnia, dându-i şi însemnele ordinului Draconului (Dragonului) de unde îi vine şi cognomenul: „Dracul” (purtătorul Draconului). Din acest motiv, lui Vlad i s-a pus în seamă o fire ciudată, crudă şi severă, pe care ar fi moştenit-o şi fiul său, Vlad Ţepeş.

            Cu ajutorul lui Sigismund, în decembrie 1436, Vlad ocupă tronul Ţării Româneşti. Ca şi în cazul lui Alexandru Aldea, armatele turceşti intervin împotriva domnului venit la tron fără asentimentul sultanului Murad al II-lea. Expediţia turcească îl determină pe Vlad, care nu avea suficiente forţe de rezistenţă, să accepte suzeranitatea otomană. Politica ulterioară demonstrează că nu părăsise gândul de a se alătura frontului antiotoman. Avea însă nevoie de un răgaz pentru a se întări. La rândul său, sultanul era interesat să aibă domn prieten în Ţara Românească, punct strategic important în expansiunea otomană.

            Vlad merge la Brusa unde, după mărturia cronicarului bizantin Ducas, a fost primit în chip special de sultan. Acesta l-a îmbrăţişat şi la aşezat la masă, tratându-l ca pe un egal. Vlad îl va însoţi pe Murad al II-lea în expediţia pe care acesta o conducea şi având drept ţintă Transilvania, în 1438. S-a deschis un culoar de trecere pentru otomani, care au pătruns pe mai multe căi. Urmările politicii din această perioadă ale lui Vlad sunt negative, dar nu caracterizează întreaga sa politică. Un exemplu este edificator: cu prilejul asediului asupra Sebeşului, Vlad îi sfătuieşte pe fruntaşi să se predea. Aceştia s-au constituit ca prizonieri ai săi şi au fost trimişi în Ţara Românească, de unde, mai târziu, s-au întors iar Sebeşul a fost salvat.

            Vlad reuşeşte să-şi creeze un echilibru faţă de vecinii puternici, pentru a rezista pe tron. Sunt anii 1438-1442, când Vlad se afla în bune relaţii cu sultanul dar şi cu regele Ungariei. Înălţarea lui Iancu de Hunedoara pe tronul Transilvaniei şi victoriile repurtate de el în anul 1442 înseamnă un moment important în lupta antiotomană şi aceasta îl hotărăşte pe Vlad să-şi schimbe politica. Dar sultanul bănuieşte acest lucru şi îl cheamă pe Vlad la Poartă. O dată cu el luau calea pribegiei şi fiii săi, Vlad (Ţepeş) şi Radu (cel Frumos), pentru a rămâne în Imperiu ca ostatici. Al treilea fiu de domn, Mircea, rămânea în scaunul Ţării Româneşti. Aceasta îl hotărăşte pe Iancu de Hunedoara să pătrundă în Ţara Românească, să-l scoată pe Mircea din domnie şi să-l înlocuiască cu Basarab al II-lea. Amestecul lui Iancu în Ţara Românească determină pe sultan la o expediţie de restabilire a situaţiei. Urmează bătăliile încheiate cu victoria de pe Ialomiţa a lui Iancu de Hunedoara, unde Basarab al II-lea a fost alături de el. Iancu de Hunedoara se retrage în Transilvania, lăsându-l pe Basarab al II-lea domn.

            În 1443, tronul Ţării Româneşti este reluat de Vlad. Devine limpede că sultanul avea nevoie de teritoriul Ţării Româneşti şi de domn credincios în lupta împotriva Regatului Ungariei şi a lui Iancu de Hunedoara. De aceea, l-a preferat pe Vlad. Revenit pe tron, Vlad se încadrează frontului antiotoman. În anul 1443, Vlad cu oastea sa participă la luptele antiotomane care duc la eliberarea Sofiei şi ajung până în inima Balcanilor. Începe acum „campania cea lungă” condusă de Iancu de Hunedoara. Vlad este alături de voievodul transilvănean, înclusiv în bătălia de la Varna (1444), unde Iancu apreciază calităţile excepţionale ale domnului muntean în domeniul artei militare. În anul următor, Vlad contribuie la eliberarea unor cetăţi dunărene, printre care Turtucaia şi Giurgiu. Anul 1446 se desfăşoară tot sub semnul luptei comune şi a colaborării celor doi voievozi români.

            În 1447, constrâns de împrejurări, Vlad părăseşte iar lupta antiotomană şi recunoaşte suzeranitatea Porţii. Iancu de Hunedoara pătrunde cu oaste în Ţara Românească. Vlad este prins în satul Bălteni şi decapitat (noiembrie-decembrie 1447). Judecata istoriei asupra lui Vlad Dracul este însă pozitivă. Un portret al său prezintă „doar câteva linii sigure, ferme, pe deplin conturate: vitejie în luptă, capacitate de orientare în meandrele jocului diplomatic, activitate neobosită pusă în slujba menţinerii fiinţei de stat de-sine-stătător a Ţării Româneşti”.

2

Sursa: Petru Demetru Popescu, Dicţionar de personalităţi istorice, Editura Niculescu, Bucureşti, 2005, p. 274-276.

 

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.