Textul în format pdf pentru listare: România postbelică

Stalinism şi naţional-comunism

Etapele instaurării regimului politic comunist în România

  La 23 august 1944, regimul antonescian a fost înlăturat, iar România a trecut de partea Naţiunilor Unite în al  Doilea Război Mondial. Armata sovietică, ajunsă pe teritoriul României încă din iulie 1944, a devenit, în perioada următoare, forţa de presiune pentru sprijinirea Partidului Comunist Român în acţiunea acestuia de preluare a puterii politice. Instaurarea regimului comunist în România s-a derulat în acelaşi timp cu instalarea la putere a partidelor comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, respectiv din statele europene care au devenit membre ale blocului politic comunist după 1945 (Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană).

    La 6 martie 1945, supus presiunilor Moscovei, regele Mihai a fost obligat să accepte formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul P.C.R. Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovenit ineficientă, nefiind sprijinită pe plan extern de statele democratice.

  La 30 martie 1945, a fost impusă legea epurării instituţiilor statului prin care, prin pretextul înlăturării celor care au colaborat atât cu regimul antonescian, cât şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării.

        În noiembrie 1946, au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet asupra Parlamentului şi guvernului. În cursul anului următor, partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare.

   La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat să abdice, în condiţiile în care monarhia rămăsese singura instituţie care încă se mai opunea comunizării ţării. România a fost proclamată republică populară.

    În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel „naţional”, care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul „moscovit” format din cei care activaseră în U.R.S.S. (Ana Pauker, Vasile Luca), revenind în România, în 1944.

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

           De la 30 decembrie 1947, România a devenit un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic era bazat pe concentrarea puterii în mâna unei singure formaţiuni politice: Partidul Comunist Român condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, partidul unic a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român.

        Statul român a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din 1948 şi 1952.

       La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:

• înlăturarea, în 1952, a „grupării moscovite”;
• executarea, în 1954, a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (membru de frunte al „grupării naţionale”).

  Sovietizarea şi stalinizarea României s-au manifestat în toate domeniile vieţii politce, economice şi sociale. Monopolul politic şi ideologic comunist s-a caracterizat prin:

• exercitarea exclusivă a puterii de Partidul Muncitoresc Român şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej;
• înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
• înfiinţarea, în 1948, a poliţiei politice – Securitatea;
• reducerea la minimum a relaţiilor cu lumea intelectuală;
• promovarea proletcultismului (cultura care se baza pe ideea luptei de clasă şi pe negarea valorilor tradiţionale);
• organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi a culturii;
• supravegherea de stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice (1948);
• falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.

        Economia României a urmat, de asemenea, modelul sovietic, caracterizat prin:

• naţionalizare;
• planificare;
• industrializare;
• colectivizarea agriculturii;
• integrarea în comunitatea economică a statelor satelizate U.R.S.S.-ului: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R., fondat în anul 1949).

Naţionalizarea (etatizarea) mijloacelor de producţie:

• a fost impusă prin legea din anul 1948;
• a vizat întreprinderile industriale şi miniere, băncile, firmele de asigurări, de transporturi (aproximativ 9000 de obiective economice);
• a marcat instaurarea proprietăţii de stat în economie şi desfiinţarea cvasitotală a proprietăţii private în domeniu.

Planificare economiei:

• a urmărit instituirea economiei centralizate, de comandă;
• a fost inaugurată prin planurile anuale din 1949 şi 1950;
• a continuat, din 1951, prin planuri cincinale (primul plan cincinal: 1951-1955);
• a fost supravegheată de Comitetul de Stat al Planificării.

Industrializarea:

• a marcat dezvoltarea prin toate mijloacele a industriei, considerată domeniul cel mai dinamic al economiei socialiste;
• în primul deceniu de la instaurarea puterii comuniste, s-a aflat în strânsălegătură cu interesele economice sovietice (reprezentate de întreprinderile mixte, româno-sovietice, numite SOVROM);
• din anii ’60, a fost impulsionată reluarea legăturilor cu Occidentul, reuşindu-se o relativă retehnologizare a întreprinderilor;
• a avut ca direcţii principale:

– mecanizarea;

            – dezvoltarea industriei grele şi a celei constructoare de maşini;

            – electrificarea;

            – automatizarea;

            – chimizarea;

• a fost grav afectată de criza petrolieră mondială din anii ’70;
• a necesitat eforturi financiare şi sociale foarte mari, care au dus la creşterea datoriei externe a României şi la scăderea nivelului de trai al populaţiei;
• a determinat, în asamblu, o eficienţă scăzută a economiei şi un important decalaj faţă de statele din Europa de Vest.

            Industrializarea forţată a determinat înfiinţarea unor adevăraţi „coloşi” industruali (combinatele de la Galaţi, Slatina, Călăraşi, etc.), mari consumatori de materii prime şi energie. Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o gravă reducere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile satului.

            Colectivizarea forţată a agriculturii s-a desfăşurat din anul 1949 şi a urmărit:

– limitarea proprietăţii private în agricultură;

– aducerea acestui domeniu economic sub controlul statului.

    Principalele caracteristici ale colectivizării au fost:

– desfiinţarea categoriei sociale a ţăranilor înstăriţi (chiaburii);

– utilizarea metodelor de coerciţie (arestări, condamnări la închisoare, confiscări) şi de propagandă pentru a-i determina pe ţărani să participe la Gospodăriile Agricole Colective (din 1966 – Cooperative Agricole de Producţie);

– manifestarea rezistenţei ţăranilor prin răscoale, respingerea cotelor obligatorii, revolte;

– degradarea relaţiilor economice şi sociale tradiţionale din lumea satului;

– apariţia fenomenului migraţiei de la sat la oraş.

  În momentul încheierii colectivizării (1962), numai 4% din suprafaţa arabilă a ţării se mai afla în proprietatea individuală ţărănească. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit deposedarea ţăranilor de simţul proprietăţii şi, astfel, vulnerabilizarea lor în faţa noilor structuri politice, dar şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii procesului de industrializare a ţării.

            După retragerea trupelor sovietice din România (1958), s-a simţit o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizate prin:

• desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
• eliberarea deţinuţilor politici;
• încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
• promovarea unei orientări „naţionale” în cultură.

Regimul politic naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

În 1965, s-a desfăşurat Congresul Partidului Muncitoresc Român, care a stabilit revenirea la vechea denumire, Partidul Comunist Român, şi alegerea în funcţia de conducător al acestei formaţiuni politice a lui Nicolae Ceauşescu. A fost adoptată noua Constituţie, prin care România devenea republică socialistă (R.S.R.).

Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:

• continuarea procesului de desovietizare şi de destalinizare început de Gh. Gheorghiu-Dej după 1958;
• relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
• atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre deţinuţii politici;
• creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;
• apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale cu acestea;
• distanţarea faţă de U.R.S.S., evidenţiată în mod special prin respingerea participării României, alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, la înăbuşirea mişcării reformatoare din Cehoslovacia.
• În ciuda unor aspecte pozitive, regimul politic şi-a păstrat, în perioada 1965-1971, caracterul dictatorial, manifestat îndeosebi prin:
• monopolul politic şi ideologic exercitat de P.C.R.;
• economia de tip comunist;
• controlul asupra populaţiei prin intermediul poliţiei politice.

Perioada 1971-1989 a început cu „revoluţia culturală”, de inspiraţie chineză şi nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste şi a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului  –  societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade au fost:

• instaurarea dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu (preşedinte al republicii din 1974);
• promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul dinastic sau de familie);
• reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului – Bucureşti), care au determinat secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
• achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;
• scăderea accelerată a nivelului de trai;
• politica de teroare internă exercitată de Securitate şi de alte instituţii ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului – 1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov – 1987);
• iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerea bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
• încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
• izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
• respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când Mihail Gorbaciov, în U.R.S.S., a iniţiat politica sa de reforme politice şi economice).

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, mai ales după 1980, la sărăcirea accentuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă, ca urmare a efortului de a se achita marile datorii externe ale ţării.

Forme de rezistenţă anticomunistă

             Deşi poporul român acceptă, de obicei, cu uşurinţă şi resemnare orice schimbare în rău şi orice ocupaţie, totuşi, mai ales la începutul regimului comunist, a avut răbufniri de voinţă şi personalitate, prin lupta unor grupuri de foşti combatanţi în războiul de la est sau a unor intelectuali şi ţărani, care se opuneau colectivizării. Cea mai veche şi mai cunoscută formă de rezistenţă împotriva instaurării şi apoi, a consolidării comunismului, a fost mişcarea de partizani. La început grupările de partizani erau formate din soldaţii şi comandanţii lor, care luptaseră împotriva U.R.S.S. Primele grupuri sunt menţionate în primăvara anului 1944 în Bucovina şi Basarabia, unde pătrunsese armata sovietică. Apoi ele se răspândesc în aproape toate zonele muntoase ale ţării, în judeţe ca Suceava, Braşov, Hunedoara, Mehedinţi, Gorj etc. Denumirile lor arată clar şi caracterul naţional al acestor grupuri: Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea Naţională, condusă de generalul Al. Aldea, organizaţia intitulată sugestiv Vlad Ţepeş şi altele. Până la încheierea războiului partizanii vor da lovituri armatei sovietice de ocupaţie  (la Braşov comandamentul sovietic a fost aruncat în aer), încât au creat îngrijorare la Moscova, apoi, lupta lor este îndreptată împotriva regimului comunist.

            Odată cu începutul colectivizării şi a persecutării ţăranilor înstăriţi, care erau etichetaţi chiaburi, mulţi dintre aceştia iau drumul munţilor transformându-se în partizani. Tot colectivizarea şi celelalte măsuri economice şi sociale, luate de comunişti, au făcut ca ţăranii din multe sate să-i ajute pe partizani cu îmbrăcăminte, alimente şi informaţii. Acum mişcarea de rezistenţă se extinde şi în alte zone, ajungând chiar şi în Delta Dunării şi în zona Babadagului. Aici acţionau grupurile fraţilor Tubulea, Croitoru şi cel al lui Ghiţă Tomoşoiu. În zona Munţilor Făgăraş acţionau trei grupuri importante, aici existând cea mai importanţă mişcare de partizani: grupul colonelului Gh. Arsenescu, al lui Ion Gavrilă şi cel al fraţilor Arnăuţoiu. Potrivit rapoartelor Securităţii, prin anii ’50 existau 39 astfel de grupuri numite de guvernanţii comunişti „bande” de contrarevoluţionari, terorişti, legionari, fascişti, etc.

            Rezistenţa anticomunistă reprezentată de aceste grupări era încă actvă în 1956, când a avut loc revolta din Ungaria. Înfrângerea brutală de către sovietici a unei acţiuni în care s-a implicat un întreg popor şi pasivitatea Occidentului faţă de această problemă, a dat o grea lovitură rezistenţei partizanilor români, care şi-au dat seama că un ajutor din partea S.U.A. şi a aliaţilor săi nu va veni. Hărţuită de Securitate şi Miliţie mişcarea de partizani din România, cea mai serioasă formă de luptă antisovietică şi anticomunistă, încetează după 1959. Majoritatea conducătorilor grupurilor de partizani au fost executaţi, iar membrii lor fie au căzut în luptă, fie au fost închişi.

            A doua formă de rezistenţă anticomunistă a constituit-o refuzul ţăranilor de a se colectiviza. Spre deosebire de mişcarea de partizani, aceasta a devenit în unele zone o mişcare în masă, implicând sute sau chiar mii de ţărani aşa cum s-a întâmplat în perioada 1949-1950, când s-au răsculat sate întregi în judeţele Bihor, Arad, Gorj, Vâlcea, Suceava, etc.  Între 1958-1959, când procesul de colectivizare s-a intensificat, au loc din nou răscoale în Olt, Teleorman, Mureş, Dâmboviţa şi Vrancea. În unele localităţi, Securitatea şi forţele Miliţiei au deschis focul, iar în represiunea împotriva ţăranilor şi în colectivizarea din Vrancea s-a remarcat tânărul activist comunist Nicolae Ceauşescu. Pentru a potoli spiritele în Banat, mulţi ţărani de aici (mai ales şvabi) vor fi strămutaţi în Bărăgan, în Moldova sau trimişi pur şi simplu la Canal. După ce colectivizarea se încheie în 1962 şi odată cu liberalizarea politicii duse de Dej (cel puţin cea naţională) rezistenţa încetează, mai ales, că se reduc simţitor achiziţiile, iar ţăranii primesc o cotă parte mai mare din produsele obţinute la G.A.C.-uri.

            De la sfârşitul anilor  ’60 rezistenţa activă anticomunistă aproape că dispare, cel mai important episod fiind revolta minerilor din Valea Jiului din 1977, revoltă potolită de intervenţia personală a lui Nicolae Ceauşescu. Au urmat apoi evenimentele  din anul 1987 de la Iaşi, unde au avut loc proteste ale studenţilor care au cerut apă şi curent electric şi greva muncitorilor de la Braşov.

            Altă formă de rezistenţă anticomunistă a fost emigrarea clandestină sau legală a unui număr destul de mic de cetăţeni ai României. În perioada exacerbării cultului personalităţii lui N. Ceauşescu şi al soţiei sale şi, datorită lipsurilor materiale, mai ales alimentare, cea mai mare parte a populaţiei evreieşti şi de origine germană a emigrat, provocând o grea pierdere naţiunii române.

            Rezistenţa intelectualilor s-a redus la unele critici sau luări de poziţii individuale. În aceste condiţii cu totul absurde, desprinse parcă din operele lui Kafka, încercarea lui Ceauşescu de a crea „omul nou”, de fapt un fel de robot care să execute tot ce i se cere şi să nu întrebe nimic întrucât conducătorul este infailibil, a întâmpinat o foarte slabă opoziţie manifestată prin emigrarea unor intelectuali ca Vlad Georgescu, Ion Caraion, Mihai Botez, George Banu şi alţii. În 1977 are loc mişcarea condusă de Paul Goma, înăbuşită repede prin expulzarea acestuia şi dezicerea de mişcarea de protest a celorlalţi intelectuali. După momentul Goma protestele intelectualităţii româneşti au fost mai mult individuale ca în cazul Doina Cornea, Dan Petrescu, Virgil Tănase, Ana Blandiana, Mircea Dinescu. Pe ansamblu, opoziţia intelectualităţii române faţă de cultul personalităţii cuplului Ceauşescu a fost palidă. O parte a intelectualităţii române a acceptat chiar colaborarea cu regimul comunist, ajungând să propage ideile acestuia de la catedră sau din şcolile de partid. Tot slabă a fost şi opoziţia întâmpinată de N. Ceauşescu în partid, putând fi semnalate aici acuzaţiile aduse politicii dictatoriale de C. Pârvulescu în 1975, Şt. Voitec în 1980 şi „Scrisoarea celor şase” din 1989, când se cere respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei. Mai multă bătaie de cap a dat dictatorului fuga în străinătate a lui Pacepa, înalt funcţionar al statului şi al serviciilor secrete.

            Monopolul ideologic şi cultural al cultului personalităţii continua să funcţioneze destul de bine şi în 1989, chiar dacă în celelalte state comuniste începuseră schimbări de structură. Cu atât mai mult, într-o Europă în plin proces de schimbare, menţinerea dictaturii ceauşiste, ba chiar întărirea ei, era tot mai anacronică. Ceauşescu nu înţelegea că pentru a mai putea rezista la conducere trebuia să facă reforme.

Construcţia democraţiei postdecembriste

 Înlăturarea regimului politic comunist

          Criza regimului politic comunist s-a accentuat îndeosebi în plan economic în cursul anilor ’80. Politica de restructurare economică (perestroika) şi de liberalizare (glasnost), promovată din 1985 de conducătorul U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, ca şi renunţarea de acesta la principiul intervenţiei sovietice în statele comuniste (doctrina Brejnev) au încurajat popoarele Europei Centrale şi de Est să-şi afirme hotărârea de a înlătura un sistem politic opresiv, expresie a dominaţiei sovietice postbelice.

În anul 1989, ca urmare a revoltelor politice, regimul comunist a fost înlăturat din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria.

În aceste condiţii, populaţia România s-a răzvrătit, în decembrie 1989, împotriva regimului condus de Nicolae Ceauşescu:

• 16-21 decembrie 1989: demonstraţiile de protest de la Timişoara (declanşate de intenţia Securităţii de a-l evacua din locuinţa sa pe pastorul László Tőkés) au reprimate violent de Securitate şi armată;
• 21 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu, revenit dintr-o vizită în Iran, a convocat un miting la Bucureşti, transformat în manifestaţie anticomunistă;
• 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu, părăsit de Securitate, a fugit împreună cu Elena Ceauşescu, spre Târgovişte. Prinşi, cei doi soţi au fost judecaţi şi executaţi la 25 decembrie 1989;
• Frontul Salvării Naţionale, organism politic provizoriu, în frunte cu Ion Iliescu, a preluat puterea imediat după fuga lui Nicolae Ceauşescu.

         Principalele consecinţe ale evenimentelor din decembrie 1989 desfăşurate în România au fost:

• înlăturarea regimului totalitar comunist ;
• revenirea la regimul politic democratic ;
• demararea procesului de reformare şi restructurare a economiei (trecerea la economia de piaţă);
• integrarea României în ansamblul statelor democratice europene.

Pluralismul politic şi construcţia democraţiei postdecembriste în România, după 1989

Principalele trăsături ale schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state europene foste comuniste, au constat în:

• revenirea la pluralismul politic;
• organizarea alegerilor libere;
• manifestarea neîngrădită a societăţii civile.

            Sistemul politic democratic din România se bazează pe pluralismul politic. După 22 decembrie 1989:

• au fost reînfiinţate vechile partide – Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat;
• au apărut partide şi alianţe politice noi – Frontul Salvării Naţionale (din care s-au desprins Partidul Democrat şi Partidul Democraţiei Sociale din România, fuzionat ulterior cu Partidul Social-Democrat), Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
• au fost organizate alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere: 1990 (câştigate de F.S.N. şi Ion Iliescu pentru funcţia de preşedinte), 1992 (P.D.S.R. şi Ion Iliescu), 1996 (câştigate de opoziţie democratică reprezentată de alianţa numită Convenţia Democratică, preşedinte fiind Emil Constantinescu), 2000 (P.S.D. şi, respectiv, Ion Iliescu), 2004 (Alianţa Dreptate şi Adevăr, preşedinte Traian Băsescu).

            În plan economic, reformele postcomuniste au urmărit, în principal, trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă. bazată pe:

• proprietatea privată;
• libera iniţiativa.

            Statul a fost organizat pe baza Constituţiei din 1991 (revizuită în 2003, în perioada aderării la N.A.T.O. şi la Uniunea Europeană).    

Sursa:

• Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie, Sinteze şi teste pentru examenul de Bacalaureat, Editura Niculescu, 2016, Bucureşti, p. 102-112.

VEZI ŞI:

Constituţiile din România – pregătire Bac