Aveţi mai jos o sinteză a principalelor documente constituţionale din istoria României.

• Textul în format pdf pentru listare: Constituţiile din România

Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

 Regulamentele Organice

– între 1828-1834 a avut loc ocupaţia militară rusească în cele două Principate (Ţara Românească şi Moldova);

– în această perioadă, sub supravegherea generalului rus Pavel Kiseleff, s-au constituit două comisii boiereşti care au redactat primele legi fundamentale cu rol de Constituţie: Regulamentele Organice;

– au intrat în vigoare în iulie 1831 în Ţara Românească şi în ianuarie 1832 în Moldova;

– au rămas în vigoare până în 1858, în ambele principate; în Ţara Românească, în timpul Revoluţiei de la 1848, Regulamentul Organic a fost suspendat, rolul de Constituţie fiind jucat de Proclamaţia de la Islaz;

Prevederi:

1. modernizarea organizării interne, prin instituirea, pentru prima dată, a principiului separării puterilor în stat:

• autoritatea executivă era exercitată de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească; era ajutat de Sfatul Domnesc;
• autoritatea legislativă era exercitată de Adunarea Obştească, formată din boieri, aleasă pe 5 ani (făcea legi, prezenta domnului rapoarte, Mitropolitul ţării avea funcţia de preşedinte al Adunării);
• autoritatea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată (Înaltul Divan + tribunale); se formează Corpul de avocaţi şi Procuratura, s-au interzis tortura şi maltratarea fizică;

2)   recunoaşterea şi garantarea libertăţii comerţului;

3) modernizarea sistemului fiscal prin constituirea bugetului de stat şi restructurarea sistemului de taxe şi impozite;

4) învăţământul este pentru prima dată reglementat de stat prin înfiinţare de şcoli elementare, în capitalele de judeţ şi a unor colegii în limba naţională, la Iaşi şi la Bucureşti;

5)  s-au înfiinţat miliţia pământeană, Arhivele statului şi serviciul sanitar;

6)  s-au reglementat relaţiile dintre clăcaşi şi stăpânii de pământuri, etc.

Cu toate că au încercat să modernizeze societatea românească, Regulamentele Organice vor fi contestate mai târziu de fruntaşii românilor, deoarece Rusia a introdus un articol adiţional prin care ele nu puteau fi modificate decât cu acordul Rusiei şi Imperiul Otoman.

Pe baza lor au condus următorii domni regulamentari, numiţi după ce armata rusă s-a retras din cele două Principate:

• în Ţara Românească: Alexandru Ghica (1834-1842) şi Gheorghe Bibescu (1842-1848);
• în Moldova: Mihail Sturdza (1834-1849).

Convenţia de la Paris (1858)

– între 1853 şi 1856 a avut loc Războiul Crimeii încheiat cu Congresul de la Paris (1856); aici s-a adoptat un Tratat de pace, care, referitor la cele două Principate, prevedea înlocuirea protectoratului rusesc   cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului, Austria, Turcia şi Rusia);

– în 1857, la Iaşi şi la Bucureşti, au avut loc adunări ad-hoc, prin care românii şi-au exprimat opţiunea privind unirea celor două Principate;

– marile puteri europene s-au reunit iarăşi la Paris în 1858, unde au adoptat Convenţia de la Paris, document cu rol constituţional pentru cele două Principate, valabil până în 1864;

Prevederi:

1. fiecare Principat era condus de către un domnitor, ales pe viaţă de Adunarea electivă;
2. în fiecare Principat, funcţiona câte o Adunare electivă, aleasă pe 7 ani, ce exercita, împreună cu domnitorul, puterea legislativă;
3. puterea executivă era încredinţată domnitorului, care guverna cu ajutorul Consiliului de Miniştri (câte unul pentru fiecare principat);
4. singurele instituţii comune erau Comisia Centrală (rol legislativ) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambele cu sediul la Focşani;
5. erau abolite privilegiile boierimii;
6. se avea în vedere, pe viitor, modernizarea relaţiilor dintre marii proprietari şi ţărani;
7. denumirea statului: Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (1864)

Ca urmare a:

• unirii Principatelor prin dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza,
• funcţionării la Bucureşti, din 1862, a Adunării unice (ca putere legislativă) şi a guvernului unic (ca putere executivă),
• schimbărilor produse în plan politic, începând cu anul 1859,

era nevoie de o nouă lege fundamentală care să reflecte realităţile specifice evoluţiei statului român. Prin urmare, în anul 1864, a fost adoptat un nou document cu rol de lege fundamentală, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, numit Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris.

Prevederi:

• domnitorul, cu putere sporită, avea şi iniţiativă legislativă, numea un sfert (64) din membrii nou creatului Corp Ponderator şi pe preşedintele Camerei (Adunării);
• Consiliul de Stat era format din specialişti pe domenii de activitate şi elabora legile;
• Parlamentul devine bicameral: Adunarea era formată din membri aleşi şi avea regulament de funcţionare alcătuit de guvern, iar Corpul Ponderator (Senatul) cu un sfert din membrii numiţi de domn, verifică legile, primeşte petiţii, veghează respectarea Statului Dezvoltator.

Constituţia din 1866 – democratică

– promulgată de regele Carol I la  1 iulie 1866, Constituţia era inspirată de cea belgiană (1831), numărându-se prin cele mai democratice legi fundamentale din Europa vremii;

– documentul nu amintea de suzeranitatea exercitată încă de Imperiul Otoman şi nici de garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene; a rămas în vigoare, cu unele modificări, până la 1923.

Prevederi:

• statul român purta numele oficial de România, iar forma de guvernământ era definită ca monarhie constituţională ereditară;
• principele (monarhul) se bucura de prerogative relativ extinse:
• era cap al statului şi al armatei;
• avea atribuţii atât în domeniul puterii executive (exercitate împreună cu Parlamentul), cât şi în domeniul puterii executive (pe care o împărţea cu guvernul);
• îi numea şi îi revoca pe membrii guvernului;
• sancţiona şi promulga legile;
• avea drept de veto absolut asupra legilor votate de Parlament (se putea opune). Totuşi, actele emise de principe trebuiau să fie contrasemnate de un ministru de resort.
• potrivit principiului separării puterilor, cea legislativă îi aparţinea Parlamentului bicameral (Adunarea Deputaţilor + Senat – aleşi prin vot cenzitar), puterea executivă era exercitată de principe şi guvern, iar cea judecătorească de instanţele de judecată, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
• printre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti înscrise în Constituţie se aflau: libertarea persoanei, dreptul la proprietate, libertatea cuvântului, a presei etc.

Limite ale Constituţiei:

• vot cenzitar;
• excluderea femeilor din viaţa politică;
• acordarea cetăţeniei numai pentru creştini (articolul 7, eliminat în urma Congresului de la Berlin, din 1878).

Constituţiile României din secolul al XX-lea

 Constituţia din 1923 – democratică (Constituţia Unificării)

– formarea statului naţional unitar la 1918 şi adoptarea reformelor din perioada imediat următoare Primului Război Mondial (reforma electorală şi cea agrară) au determinat nevoia elaborării unei noi legi fundamentale, care să reflecte schimbările produse la nivelul statului şi al societăţii româneşti;

– noua Constituţie a fost adoptată de Parlament, în timpul guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923;

– aceasta conţinea 138 de articole, dintre care 76 proveneau din Constituţia de la 1866;

– Constituţia a fost aplicată până în anul 1938, apoi reintrodusă parţial între anii 1944-1947.

Prevederi:

• Regatul României era declarat stat naţional, unitar, indivizibil;
• principiul separării puterilor în stat:
• puterea legislativă: exercitată de rege şi Parlamentul Bicameral (Senat şi Adunarea Deputaţilor);
• puterea executivă: încredinţată regelui şi guvernului (format din partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare);
• puterea judecătorească: atribuită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţelor de judecată.
• comparativ cu actul fundamental din 1866, noua Constituţie restrângea atribuţiilor monarhului (nu se mai acorda dreptul de veto absolut):
• şef al statului;
• comandant suprem al armatei;
• dreptul de a numit prim-ministrul;
• acordarea decoraţiilor;
• baterea monedei;
• dreptul de graţiere şi amnistie.
• Constituţia recunoştea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:
• egalitatea cetăţenilor în faţa legii (indiferent de etnie);
• votul universal (toţi bărbaţii cu vârsta minimă de 21 ani, femeile primeau doar drepturi civile); nu puteau vota ofiţerii şi magistraţii;
• libertatea presei;
• libertatea întrunirii şi asocierii, ş.a.

Constituţia din 1938 – autoritară

– în urma instaurării regimului autoritar a lui Carol al II-lea (1930-1940), a fost necesară adoptarea unei noi Constituţii, care să reprezinte baza juridică a noului regim politic;

– Constituţia din 27 februarie 1938 a fost acceptată de populaţie prin plebiscit; regele căpăta puteri sporite în stat, monarhia devenind principalul centru de putere;

– Constituţia a fost aplicată până în anul 1940.

Prevederi:

• regele era capul statului;
• regele putea emite decrete-legi;
• miniştrii erau răspunzători numai în faţa regelui;
• regelui îi aparţinea iniţiativă revizuirii Constituţiei;
• puterea judecătorească se exercita în numele regelui;
• în Adunarea Deputaţilor puteau fi aleşi doar cei care practicau o îndeletnicire cuprinsă în categoriile agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale;
• deputaţii erau aleşi pe 6 ani, iar Senatul cuprindea senatori aleşi sau numiţi pe 9 ani (jumătate erau numiţi de rege);
• aveau drept de vot cetăţenii care împliniseră 30 de ani, inclusiv femeile ştiutoare de carte;
• erau menţinute formal unele drepturi şi libertăţi democratice (egalitatea în faţalegii, libertatea individuală şi a conştiinţei, suveranitatea poporului, etc.).

Constituţiile din perioada regimului comunist: 1948, 1952, 1965 – totalitare

– după al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, ceea ce a determinat instaurarea unui regim politic comunist de inspiraţie stalinistă;

– odată cu înlăturarea monarhiei (30 decembrie 1947), România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic bazat pe concentrarea puterii în mâinile Partidului Comunist Român (devenit Partidul Muncitoresc Român între anii 1948-1965);

– în aceste condiţii, a fost necesară adoptarea unei noi Constituţii, care să reflecte situaţia politică a ţării şi noua structură de putere.

1948

– statul devenea republică, denumirea: Republica Populară Română;

– nu mai prevedea separarea puterea în stat, întrucât Marea Adunare Naţională devenea „organul suprem al puterii în stat al Republicii Populare Române”, deci legislativul şi executivul se confundau;

– în aparenţă, erau afirmate drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

• vot universal;
• libertatea conştiinţei şi a persoanei;
• femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii;
• libertatea muncii;
• egalitatea în faţa legii;
• sănătatea publică era organizată de stat.

– trecerea economiei sub controlul statului;

– nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia (monopartidism).

1952

– Republica Populară Română era stat democrat-popular, unitar, independent şi suveran fără referire la caracterul său indivizibil sau inalienabil;

– aservirea totală a României faţă de Uniunea Sovietică;

– planificare naţională;

– unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative (Marea Adunare Naţională);

– centralism democratic;

• Constituţia din 1952 a fost necesară deoarece legile privind colectivizarea şi naţionalizarea nu fuseseră cuprinse în Constituţia din 1948.

1965

– noul document înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării cu cea de Republica Socialistă România;

– partidul conducător: Partidul Comunist Român;

– unicitatea puterilor în stat: Marea Adunare Naţională;

– limitarea şi încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale;

– Constituţia reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie;

2 modificări:

• 1968: reorganizarea administrativ-teritorială: revenirea la judeţe
• 1974: înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Republicii Socialiste România; primul preşedinte – Nicolae Ceauşescu

Constituţia din 1991 – democratică

– prăbuşirea regimului comunist în 1989 şi revenirea României la democraţie au impus adoptarea unei noi Constituţii, care să fundamenteze statul de drept, pluripartidismul, separarea puterilor în stat şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

– a fost votată de Parlament şi aprobată de populaţie prin referendum;

– prevedea separaţia puterilor în stat, astfel:

• puterea legislativă – Parlament bicameral (Camera Deputaţilor + Senat), mandat de 4 ani, vot universal;
• puterea executivă – guvernul, alcătuit din rândul partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
• preşedintele – ales pentru cel mult 2 mandate, rol de mediator între puterile statului, comandant suprem al armatei, promulgă legi, încheie tratate, oferă decoraţii, etc.
• justiţia – independentă, reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie.

– sunt respectate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

• în 2003 unele articole au fost modificate pentru a permite aderarea României la N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, prelungirea mandatului preşedintelui de la 4 la 5 ani, din 2004.

Sursa:

• Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie, Sinteze şi teste pentru examenul de Bacalaureat, Editura Niculescu, 2016, Bucureşti, p. 61-70.
• Istorie, Manual pentru clasa a VIII-a, coord. Stan Stoica, Editura CDPress, Bucureşti, 2020, p. 108.

VEZI ŞI:

Constituţia României Mari din 1923

Statul român modern: de la proiect politic la Realizarea României Mari (secolele al XVIII-lea – al XX-lea) – pregătire BAC

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor