Liceu

Constituţia României Mari din 1923


După realizarea Marii Uniri, statul român unitar avea nevoie de o nouă constituţie  care să reflecte în legile sale noile realităţi, apărute după 1918. Vechea lege fundamentală de la 1866 nu mai corespundea nici realităţilor europene şi nici celor româneşti, iar necesitatea unei legi noi era urgentată de confirmarea legală a desăvârşirii unităţii naţionale a tuturor provinciilor româneşti. De aceea, regele îl readuce la putere la începutul anului 1922 pe I. I. C. Brătianu, deşi liberalii aveau puţini reprezentanţi în parlament. Ferdinand I avea însă mare încredere în liderul liberal. Şeful guvernului obţine de la rege dizolvarea parlamentului şi în alegerile organizate în martie 1922 liberalii obţin o majoritate lejeră. Noul parlament este declarat Adunare Constituantă şi în aceeaşi lună va da noua Constituţie. Trebuie menţionat că partidele de opoziţie nu erau de acord cu proiectul liberal, chiar dacă acesta era printre cele mai democratice din Europa. De altfel Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc nici n-au participat la votarea ei, considerând-o nulă şi neavenită (atunci când vor ajunge la guvernare o vor considera bună). La 28 martie 1923 rege Ferdinand a promulgat noua lege fundamentală, care fusese votată cu o majoritate zdrobitoare (doar 4 abţineri şi 10 voturi contra). Pe 29 martie a fost publicată în Monitorul Oficial Constituţia Unificării, cum pe drept a fost numită. Noua Constituţie a statului român avea 138 de articole grupate în 8 titluri (se păstrau 76 de articole din vechea Constituţie). Principalele prevederi ale sale erau următoarele:

– Regatul României este un stat naţional, unitar, suveran;

– teritoriul său este indivizibil şi inalienabil;

– teritoriul său nu poate fi colonizat cu populaţie străină.

constitutia_1923

            Se menţine principiul separării puterilor în stat, care este monarhie constituţională:

Regele, împreună cu guvernul, deţine puterea executivă, prerogativele sale fiind mai mici ca în 1866. El numeşte şi revocă miniştri, este şeful armatei, poate da amnistii, poate încheia tratate cu alte state, după ce acestea sunt dezbătute şi aprobate de Parlament, are dreptul de a bate monedă, de a conferi decoraţii şi grade militare. El nu poate însă să modifice sau să suspende legile şi nici să conducă prin decrete-legi, iar actele sale trebuie contrasemnate de miniştri de resort;

Guvernul este al doilea factor al puterii executive şi este obligat la responsabilitate ministerială (regele este absolvit de răspundere);

Parlamentul este în continuare format din cele două camere – Senatul şi Adunarea Deputaţilor, are drept de anchetă, de interpelare, poate să dea vot de blam guvernului sau să îi ceară demisia. De asemenea, putea cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Adunarea Deputaţilor era aleasă prin vot universal, iar Senatul de patru corpuri electorale. Pe lângă senatorii aleşi se menţin şi cei de drept, iar limita de vârstă era de 40 de ani. Responsabilitatea ministerială era mult sporită faţă de cea din 1866, deoarece era penală (în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), civilă (faţă de orice parte vătămată) şi politică (în faţa Parlamentului).

Puterea judecătorească are ca organ suprem Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are acum atribuţii mai mari. În teritoriu funcţionează judecătoriile şi tribunalele locale. Sentinţele se dau acum în virtutea legii.

– proprietatea este inviolabilă şi sacră, dar statul avea dreptul de expropriere pentru interesul public, însă cu despăgubire;

– bogăţiile subsolului sunt proprietate a statului (urma o lege specială să fie dată pentru a reglementa condiţiile de exploatare ale acestora). În felul acesta creşte rolul statului în economie, iar interesele colectivităţii sunt puse înaintea celor individuale;

– legile referitoare la reforma agrară au fost introduse în constituţie pentru a nu putea fi abrogate ulterior;

– votul este universal, profitând de el toţi cetăţenii de sex masculin în afară de magistraţi şi ofiţeri. După dezbateri aprinse, femeile primesc numai drepturi civile, nu şi politice ( acestea urmau a fi reglementate ulterior);

– totţi cetăţenii ţării se bucură de deplină libertate în faţa legii, fără deosebire etnică, de limbă, religie sau orientare socială;

– se acordă şi se garantează libertatea individuală, niciun cetăţean neputând fi arestat, decât pe baza unui mandat, şi condamnat doar pe baze legale;

– se acordă libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei, a întrunirilor şi asocierii;

– se acordă dreptul la muncă, iar statul poate să intervină pentru a reglementa raporturile dintre muncitori şi patroni;

– dreptul de cetăţenie pentru străini se poate obţine prin naturalizare (cerut, mai ales, de reprezentanţii populaţiei evreieşti);

– învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit, iar elevilor săraci statul, judeţele, oraşele şi comunele trebuie să le acorde ajutoare;

– Articolul 33 proclamă suveranitatea poporului, artând că „toate puterile statului emană de la naţiune”, iar Articolul 42 arată că „Parlamentul reprezintă naţiunea”.

            Bazată pe principiul democratic al separării puterilor în stat, pe votul universal (cu unele limite), acordând o largă paletă de drepturi şi libertăţi democratice, Constituţia de la 1923, pe lângă faptul că a creat cadrul legal al statului român unitar, era şi una din cele mai democratice din Europa, cu atât mai mult cu cât în unele state ca Italia, U.R.S.S., Ungaria se instauraseră regimuri totalitare.

4-121

  • Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 220-222.

VEZI ŞI:

1 răspuns »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.