Liceu

România în politica internaţională interbelică (pregătire BAC)


  1. Sistemul Versaillez şi consecinţele sale

             După încheierea primului război mondial harta Europei va suferi modificări foarte importante prin înfrângerea Germaniei şi dezmembrarea Austro-Ungariei. Dispariţia Imperiului Dualist a făcut posibilă apariţia unor noi state ca Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, reapare Polonia, iar România îşi desăvârşeşte unitatea naţională. Toate aceste noi realităţi trebuiau confirmate juridic prin tratate de pace, fapt ce se va realiza prin Conferinţa de Pace de la Paris.

59307_3

            Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) va reuni 32 de state, dar rolul principal îl vor juca „cei patru mari” (Franţa, Anglia, Italia şi S.U.A.) şi „martorul tăcut” –  Japonia. Pentru a exista un organism internaţional care să rezolve pe care paşnică diferendele dintre state, s-a creat Societatea Naţiunilor (Liga Naţiunilor), România fiind printre membrii săi fondatori. Delegaţia română participantă la această conferinţă dorea să obţină pentru ţara sa recunoaşterea oficială a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, dreptul la despăgubiri de război şi acordarea statutului de cobeligeranţă cu Antanta.

            Încă de la începutul Conferinţei de Pace, România suferă o primă înfrângere, puterile aliate refuzând să-i acorde statutul de cobeligeranţă, deoarece încheiase pace separată cu Germania, considerându-se o încălcare a tratatului de alianţă cu Antanta din 4/17 august 1916. Chiar dacă situaţia militară şi strategică a României la sfârşitul anului 1917 demonstra că o rezistenţă militară împotriva armatei germane însemna sinucidere curată, nu s-a ţinut cont de acest lucru şi ea a fost tratată ca un stat aliat cu interese secundare.

            Tratatul cu Germania a fost semnat la Versailles la 28 iunie 1919 de o delegaţie, condusă de Ion. I. C. Brătianu şi prevedea anularea Tratatului de la Bucureşti şi despăgubiri de război pe care Germania trebuia să le plătească României.

            Tratatul cu Austria a fost semnat la Saint Germain pe 10 decembrie 1919 de o delegaţie, condusă de Al. Vaida-Voievod. Semnarea acestui tratat s-a realizat cu dificultate, datorită intervenţiei marilor puteri, în special a Franţei, care cerea un statut special pentru naţionalităţile din fostul Imperiu Austro-Ungar. Devenite minorităţi naţionale în cadrul României, aceste naţionalităţi urmau a fi puse sub protecţie internaţională, încălcându-se astfel suveranitatea statului român. De asemenea, România trebuia să plătească despăgubiri Austriei pentru bunurile şi proprietăţile acesteia rămase statului român după unire, şi timp de 5 ani trebuia să permită tranzitul liber al mărfurilor pe teritoriul său. Această ultimă prevedere ar fi adus mari daune economiei. Deoarece minorităţile, care locuiau în vastul Imperiu Britanic nu erau supuse aceluiaşi regim special de protecţie internaţională, Ion I. C. Brătianu părăseşte conferinţa şi îşi dă demisia din fruntea guvernului român. Alexandru Vaida-Voievod va semna acest tratat după ce i se aduc o serie de modificări. Tratatul de la Saint Germain a recunoscut unirea Bucovinei cu România.

            Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly tot pe 10 decembrie 1919, graniţa dintre cele două ţări rămânând cea fixată în 1913. Semnarea acestui tratat a fost condiţionată de tratatul cu Austria.

            Tratatul cu Ungaria a fost semnat la Trianon la 4 iunie 1920 şi recunoştea dreptul României asupra Transilvaniei, graniţa dintre cele două ţări urmând a fi stabilită de o Comisie Interaliată. Acest tratat a fost semnat din partea română de de. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul cu Turcia s-a semnat la Sevres pe 10 august 1920, Turcia recunoscând noile graniţe ale României. Din partea română au semnat Take Ionescu şi D. I. Ghica.

            La 28 octombrie 1920 se semnează la Paris între România şi reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi Japoniei tratatul prin care se recunoştea dreptul României asupra Basarabiei. Din păcate, ratificarea acestui ultim tratat s-a făcut cu mare greutate de marile puteri: Anglia (1922), Franţa (1924), Italia (1924), S.U.A. (1933), iar Japonia, care avea interese comune în privinţa pescuitului cu U.R.S.S., nu l-a mai ratificat niciodată, făcându-l astfel inoperant.

            Realizată de „facto”, încă din anul 1918 de către români, Marea Unire a fost recunoscută de „jure” la Conferinţa de Pace de la Paris, cu preţul unor concesii din parte României.

            După încheierea lucrărilor Conferinţei de la Paris, poziţia Franţei şi a Anglieifaţă de România se va schimba mult, cele două puteri având nevoie de un aliat în sud-estul european. Încheierea Tratatului de la Rapallo din 1922, între o Germanie sufocată de pretenţiile franceze şi o U.R.S.S. izolată politic, a produs îngrijorare la Paris, dar şi la Bucureşti sau Varşovia. Dacă în perioada 1918-1920 problema fundamentală a politicii externe româneşti a fost recunoaşterea desăvârşirii unităţii statale, după această perioadă eforturile s-au conjugat pentru păstrarea statu-quo-ului şi a sistemului de tratate încheiate la Paris („sistemul versaillez”). În acest sens, România participă ca membru fondator la crearea Societăţii Naţiunilor, caută să încheie alianţe cu Franţa şi Anglia, dar se va baza şi pe un sistem de alianţe regionale pentru a opri revizionismul maghiar sau pe cel sovietic. Eusia Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, iar Ungaria lansase proiectul „Confederaţiei danubiene”, cu refacerea vechiului regat al Ungariei milenare şi revenirea pe tron a ultimului împărat, Carol de Habsburg.

            În martie 1921 s-a semnat la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă şi Convenţia militară dintre România şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc, încazul unui atac neprovocat la graniţa răsăriteană. Ulterior, cele două state înlocuiesc Convenţia cu un Tratat de garanţie, care extinde ajutorul reciproc, în cazul oricărei agresiuni externe.

            În anul 1921, la iniţiativa preşedintelui cehoslovac Eduard Beneş, s-a format Mica Înţelegere (Mica Antantă), prima alianţă regională din Europa după primul război mondial. Această alianţă a fost alcătuită din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia. Ţările semnatare se obligau să respecte prevederile tratatului de la Trianon, iar în cazul unui atac din partea Ungariei trebuiau să-şi acorde ajutor. De asemenea, niciuna dintre părţi nu putea semna o alianţă cu o altă putere, fără avizul celorlalte. Realizată prin încheierea a trei tratate bilaterale ceho-iugoslav, ceho-român şi româno-iugoslav, Mica Înţelegere, respecta sistemul de securitate, pe care încerca să-l impună Societatea Naţiunilor. Încercările lui Take Ionescu de a extinde Mica Înţelegere, prin includerea Poloniei şi Greciei, au eşuat din cauza divergenţelor de frontiere pe care aceste state le aveau cu Cehoslovacia, respectiv cu Iugoslavia.

Mica_Antanta.svg

            În septembrie  1921 se încheie, totuşi, o convenţie asemănătoare între Cehoslovacia şi Polonia, ambele state simţindu-se ameninţate fie de Germania, fie de U.R.S.S.

Politica externă românească din această perioadă este activă şi datorită lui Take Ionescu, om politic cu mare influenţă în multe din capitalele europene.

            Nu la fel de fructuoasă a fost politica externă în relaţiile cu unii vecini.  Dacă relaţiile cu Iugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia au fost foarte bune, aceste ţări fiind aliate ale României, nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile cu Bulgaria, Ungaria sau U.R.S.S.

Imediat după încheierea tratatului de la Neuilly, relaţiile dintre România şi Bulgaria s-au reluat şi se părea că se vor normaliza , dar după instaurarea în ţara vecină a unui regim totalitar, România va exclude această ţară din sfera alianţelor sale, mai ales că naţionaliştii bulgari ridică problema graniţei dobrogene.

            Relaţiile cu Ungaria vor fi mereu tensionate, deoarece aceasta nu a recunoscut niciodată dreptul României asupra Transilvaniei. Ofensiva comunistă maghiară din iulie 1919 de pe Tisa a determinat  contraofensiva armatei române, terminată la 4 august cu ocuparea Budapestei şi eliminarea regimului comunist al lui Bela Kun. După venirea la puterea a lui Horthy, relaţiile dintre România şi vecina sa din vest vor fi şi mai tensionate, Ungaria cerând revizuirea tratatului de la Trianon.

            Relaţiile cu U.R.S.S. erau extrem de încordate încă înainte de încheierea primului război mondial întrucât după încheierea păcii separate ruso-germane, unele unităţi militare ruseşti din Moldova au fost dezarmate şi trimise dincolo de Prut. După intervenţia armatei române în Basarabia şi unirea acesteia cu România, Lenin şi guvernul comunist de la Moscova rup relaţiile diplomatice cu Bucureştiul şi nu vor recunoaşte apartenenţa Basarabiei la vecinul de peste Prut. În 1920 guvernul român nu a trimis împotriva statului sovietic, aşa cum ceruse statele Antantei, considerând că unirea Basarabiei cu România a sugerat litigiile cu Rusia. În perioada războiului sovieto-polon din 1920-1921 guvernul sovietic părea mai dispus să recunoască dreptul României asupra Basarabiei şi să înapoieze tezaurul, dar încheierea alianţei româno-polone a făcut ca poziţia Rusiei sovietice să fie cea din 1918.

            În martie 1924 se desfăşoară Conferinţa româno-sovietică de la Viena, în vederea reluării relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, dar tratativele se întrerup. În acelaşi an sovieticii vor organiza declanşarea unei „revoluţii comuniste” în sudul Basarabiei, la Tatar Bunar, având şi sprijinul P.C.R., dar această acţiune va fi înfrântă de armata română, iar P.C.R. va fi scos în afara legii. Drept represalii, sovieticii vor organiza în Transnistria Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, subordonată R.S.S. Ucraina. În perioada anilor 1930, N. Titulescu (ministru de externe în toate guvernele dintre 1927-1936), personalitate marcantă a Societăţii Naţiunilor, al cărei preşedinte a fost ales de două ori consecutiv, a purtat discuţii cu Maxim Litvinov, comisarul afacerilor externe al U.R.S.S.. Discuţiile sunt continuate în cadrul unei noi conferinţe româno-sovietice de la Riga (1932), Titulescu obţinând de la Litnilov promisiuni, fără să ştie că diplomaţia sovietică nu-şi respecta niciodată angajamentele, chiar dacă erau şi scrise. După remilitarizarea în 1936 a Renaniei, devenise clar că Franţa nu putea da garanţii reale aliaţilor săi din estul şi sud-estul european, pentru că, prin acest act al lui Hitler nu-şi garanta propriile graniţe. Din acest moment Carol al II-lea, putea să se dispenseze de serviciile lui Titulescu, care va fi înlocuit din fruntea ministerului român de externe , mai ales că de multe ori deranjase prin atitudinea sa independentă. Remilitarizarea Renaniei a însemnat şi eşecul politicii externe a influentului ministru de externe român, care spera la menţinerea statu-quo-ului şi a „sistemului versaillez”, prin sistemul de alianţe regionale, alianţele cu Franţa şi Anglia şi apropierea  de U.R.S.S., pentru a menţine izolate Germania şi Ungaria. Cu toate eforturile diplomaţiei româneşti, în anii următori România va simţi presiunea puternică a celor două state revizioniste, vecine, U.R.S.S. ş Ungaria.

 2. România şi Societatea Naţiunilor

            După recunoaşterea României Mari şi formarea Societăţii Naţiunilor, România va participa la foarte multe dintre conferinţele internaţionale, care doreau menţinerea status-quo-ului teritorial şi se opuneau revizionismului, care putea fi oprit numai printr-o politică de securitate colectivă, Titulescu fiind omul care credea cu tărie în acest sistem.

            În 1926 România semnează cu Franţa un tratat de amiciţie, prin care i se dădeau garanţii, în cazul unui război. În acelaşi an a încheiat un tratat cu Italia, prin care cele două state se obligau să-şi acorde ajutor reciproc. Acest tratat devine ineficient întrucât, în anul următor, Italia a semnat un tratat asemănător cu Ungaria, care cerea revizuirea graniţelor. Ulterior acordul româno-italian a fost denunţat de Mussolini.

            În 1928 se semnează la Paris „Pactul Briand-Kellogg”, prin care statele semnatare condamnă războiul şi se angajează să rezolve diferendele dintre ele pe cale paşnică, iar un an mai târziu, în 1929, se încheie protocolul de la Moscova dintre România, U.R.S.S., Polonia, Estonia şi Letonia, pe care ţările semnatare se obligă să-l pună în aplicare.

            Venind la putere partidul nazist al lui Adolf Hitler din Germania (1933), se schimbă, din acest moment, datele politicii internaţionale, problema revizuirii graniţelor fiind pusă cu tot mai multă insistenţă de statele fasciste. Părăsirea Societăţii Naţiunilor de către Japonia şi mai ales de Germania creează momente de încordare în relaţiile internaţionale. Deoarece Hitler se prezintă ca un anticomunist fanatic, U.R.S.S. se simte ameninţată şi în 1933 la Londra, din iniţiativa statului sovietic, se semnează Convenţia de definire a agresorului, de către U.R.S.S., România, Polonia, Estonia, Turcia, Persia, Afganistan şi apoi şi de Finlanda. Tot în acest an la Geneva a fost reorganizată Mica Înţelegere, care a devenit o organizaţie politică stabilă, având un Consiliu permanent, un Secretariat şi un Consiliu economic.

            În februarie 1934 s-a semnat la Atena actul de constituire a Înţelegerii Balcanice, formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, prin care cele patru state îşi garantau reciproc graniţele şi se obligau să respecte „Pactul Briand-Kellogg” şi principiile Societăţii Naţiunilor.

intelegerea balcanica

            Miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, întruniţi într-o conferinţă a Micii Înţelegeri din iunie, acelaşi an, hotărăsc reluarea relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S. Imediat România reia legăturile diplomatice cu statul sovietic (1934) susţinând în acelaşi timp, intrarea acestuia în Societatea Naţiunilor.

            Reînarmarea Germaniei în 1935 provoacă noi surse de îngrijorare în Europa. În acelaşi an, U.R.S.S. semnează un tratat de asistenţă mutuală cu Franţa şi cu Cehoslovacia, iar Italia invadează Etiopia. Societatea Naţiunilor condamnă acest act şi, la insistenţele lui Nicolae Titulescu, Italia este definit ca stat agresor şi împotriva ei se aplică sancţiuni economice.

            În martie 1936 Germania remilitarizează Renania, periclitând acum graniţa vestică a Franţei. Pasivitatea Franţei în faţa acestui act de forţă al lui Hitler a însemnat, de fapt, eşecul politicii securităţii colective şi de menţinere a status-quo-ului pe plan european, dar şi eşecul politicii externe a lui Nicolae Titulescu. În iulie 1936 el a semnat cu Litvinov un protocol, urmând ca în toamnă să se semneze şi tratatul dintre România şi U.R.S.S. Îndepărtarea de la conducerea ministerului de externe al lui N. Titulescu, în august acelaşi an, a făcut ca proiectatul tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică să nu mai fie parafat, partea sovietică întrerupând discuţiile.

            La sfârşitul anului 1936 şi în anul 1937 se formează Axa Roma-Berlin-Tokyo, Germania, Italia şi Japonia hotărând să lupte împotriva comunismului reprezentat de U.R.S.S. şi să-şi împartă sferele de influenţă ale lumii. La sfârşitul anului 1937, Italia se retrage din Societatea Naţiunilor.

            Amestecul Germaniei şi Italiei în războiul civil din Spania, de partea fasciştilor conduşi de generalul Franco şi politica de neintervenţie a Franţei, Angliei şi a Societăţii Naţiunilor, a arătat poziţia conciliantă a celor două puteri occidentale şi a însemnat, de fapt, falimentul Societăţii Naţiunilor, înfiinţată în 1920 pentru a rezolva conflictele şi deferendele dintre state pe cale paşnică.

            Anul 1938 va fi decisiv pentru evoluţia evenimentelor pe plan european. Alipirea Austriei de către Germania, în martie 1938, este condamnată de România, şi este privită cu pasivitate de Franţa şi Anglia, care considerau această ţară teritoriu german. Anexată regiunii sudete din Cehoslovacia în septembrie 1938, prin Dictatul de la Munchen, a arătat statelor din centrul şi din sud-estul Europei că au fost lăsate de cele două state occidentale la discreţia lui Hitler. Pentru războiul pe care dorea să-l declanşeze conducătorul german avea nevoie de petrolul românesc, care reprezenta aproape 22% din totalul petrolului importat de Germania, iar în cazul începerii acestui război, ponderea petrolului românesc, devenea şi mai mare, fiind, de altfel, singura sursă sigură pentru germani. Cu toate că aveau în mână un atu aşa important, Carol al II-lea şi colaboratorii săi nu au ştiut să-l folosească, România rămânând din ce în ce mai izolată.

            Vizita lui Carol al II-lea, în noiembrie 1938, în Belgia, Anglia şi Franţa nu a avut rezultatul scontat, deoarece România nu obţine sprijinul extern atât de necesar ei în acel moment. Înainte de întoarcerea în ţară, regele poartă convorbiri cu Hitler, dar acesta condiţionează o eventuală apropriere de România, numai de aducerea lui Zelea Codreanu şi a legionarilor la putere. Executarea lui Codreanu şi a capilor mişcării legionare din ordinul regelui, a îndepărtat şi mai mult ţara de Germania şi Italia.

            Luna martie a anului 1939 va fi bogată în evenimente. Mai întâi Germania va anexa întreaga Cehia, iar Slovacia, separată, va deveni protectorat german. Dezmembrarea Cehoslovaciei a creat nelinişte la Bucureşti, unde se credea că după Cehoslovacia va veni rândul României, care urma să fie împărţită, cu acordul Germaniei, între puterile revizioniste vecine.

            Ministrul român la Londra, Virgil Tilea, întreabă pe oficialii britanici ce poziţie va lua Anglia dacă România va fi atacată. Intervenţia diplomatului român a produs un şoc în acel moment, iar guvernul român şi Carol al II-lea s-au dezis de Tilea. Pe 23 martie 1939 se semnează Tratatul economic dintre România şi Germania, prin care petrolul românesc este pus la dispoziţia maşinii de război germane. Constatând că legăturile economice cu România sunt destul de slabe, Anglia şi Franţa încheie noi acorduri economice cu partea română, încercând astfel să contracareze acordul româno-german. La 31 martie, cele două state occidentale dau garanţii Poloniei, urmate pe 13 aprilie de cele date Greciei şi României. Încercarea Angliei şi Franţei de a încheia o alianţă cu U.R.S.S. pentru a obliga Germania să lupte pe două fronturi a eşuat, întrucât statul sovietic dorea teritorii din România, Polonia, Finlanda şi de fapt Ţările Baltice, şi nicidecum apărarea acestor ţări.

            Prin Pactul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov) din 23 august 1939, Hitler îşi asigura neutralitatea sovieticilor, putând acum să atace Polonia, iar Stalin primea mână liberă în Finlanda, la Marea Baltică, în estul Poloniei şi în Peninsula Balcanică.

750px-Ribbentrop-Molotov_ro.svg

            Începutul războiului găseşte România neutră, dar binevoitoare faţă de Polonia, al cărei guvern şi tezaur se refugiază prin ţara noastră. Ocuparea Belgiei şi a Olandei de arata germană a demonstrat nulitatea garanţiilor franco-engleze, la care România va renunţa pe 30 iunie 1940. Apropierea României faţă de Germania a început încă de la începutul lunii mai a aceluiaşi an, dar Hitler nu garanta graniţele ei, cu toate că petrolul românesc reprezenta, la începutul războiului, peste 90% din cel folosit de armata germană. Pe 11 iulie 1940 România părăsea Societatea Naţiunilor, după ce pierduse o parte din teritoriul său (Basarabia, Bucovina şi Herţa), iar viitorul ei părea sumbru, pentru că atât Ungaria,  cât şi Bulgaria, revendicau teritorii ce aparţineau statului român.

Sursa: Vălu Năstăselu, Istorie Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 253-259.


VEZI ŞI:

7 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.