Liceu

Politica externă a României între 1878-1914

Textul în format pdf pentru listare: Politica externă a României 1878-1914


Relaţiile României ca stat independent. Obţinerea independenţei de stat pe câmpul de luptă, va fi confirmată de marile puteri până în 1880. Apoi, după mai multe vizite în Germania ale domnitorului şi ale lui I.C. Brătianu s-au reglementat succesiunea la tron şi acordarea titlului de rege lui Carol I. Devenind regat din 1881, România îşi va spori prestigiul pe plan internaţional. Fiind totuşi un stat slab, ca majoritatea statelor balcanice, mai ales după înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia, România trebuia să-şi caute un aliat puternic, care să-I garanteze integritatea teritorială.

            Rusia, din aliat, a devenit duşmanul României ameninţând-o chiar cu ocuparea, iar când s-a trasat granite cu Bulgaria în sudul Dobrogei, totul s-a făcut în detrimentul României, ajungându-se la incidentul dintre trupele române şi ruse de la Arab Tabia. O apropiere de vecinul de la răsărit nu părea posibilă şi nici nu era dorită de fruntaşii politici români. Franţa era încă în convalescenţă după dezastru din 1870-1871 şi nu mai era prima putere europeană.

            Anglia este în continuare destul de rezervată faţă de România, uneori chiar rece şi datorită faptului că interesele ei economice nu sunt legate de această ţară. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor se va apropia de România, datorită petrolului care începe să fie căutat pe piaţa europeană.

            Germania, prin mâna de fier a lui Bismarck, domină şi controlează politica europeană şi reuşeşte să menţină Franţa izolată.

            Faptul că regele Carol I era german şi era bine primit la curtea împăratului, îndrepta România spre o alianţă cu Germania. Dar Bismarck condiţiona alianţa de semnarea, în prealabil, a unei înţelegeri, între România şi Austro-Ungaria, înţelegere ce era împotriva intereselor româneşti. Divergenţele se datorau încercării monarhiei dualiste de a controla Comisia Dunării, ca şi politicii de deznaţionalizare a românilor transilvăneni, războiului vamal declarat României după încetarea Convenţiei comerciale dintre cele două ţări în 1885 şi încercării de pedepsire de către autorităţile austro-ungare a memorandiştilor etc. Cu toate că această alianţă este împotriva naturii şi a firii lucrurilor, pentru a ieşi din starea de izolare şi a găsi un sprijin, România se va apropia de Triplia Alianţă.

Ion-C.-Bratianu

            Tratatul cu Austro-Ungaria a fost negociat de I.C. Brătianu cu contele Kalnoky şi Bismarck. Premierul roman a refuzat să includă şi cererea de a nu permite pe teritoriul României acţiuni îndreptate împotriva dublei monarhii şi de a nu sprijini pe românii transilvăneni. Pe 30 octombrie 1883, ministrul român de externe, D. A. Sturdza, semnează tratatul cu Austro-Ungaria şi cu Germania. Tratatul este pur defensiv, aliaţii find obligaţi să se ajute numai dacă unul dintre semnatarii tratatului era atacat. Pentru România, tratatul este benefic, deoarece o asigura împotriva Rusiei. Reînnoit de mai multe ori, tratatul nu a fost făcut public  şi nu a fost cunoscut nici măcar de către parlament, ci doar de un cerc restrâns de oameni politici şi de rege. Pentru acest moment este singura garanţie a României, deoarece Tripla Alianţă, la care aderase şi Italia, era deja închegată.

Harta-Austro-Ungaria

România şi războaiele balcanice. La începutul secolului al XX-lea, situaţia internaţională este însă schimbată. Mai întâi se încheagă al doilea bloc militar, Tripla Înţelegere, formată din Anglia, Franţa şi Rusia. În 1908 Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina şi adânceşte procesul de deznaţionalizare în imperiu, prin noi legi care îi afectează şi pe românii din Transilvania. De asemenea, ea îi acordă sprijin Bulgariei, care doreşte anexiuni teritoriale în Balcani. Dorind păstrarea status-quo-ului în această zonă, detaşarea României de Austro-Ungaria şi de Tripla Alianţă se face firesc, mai ales că acum exista şi Tripla Înţelegere. Războaiele balcanice din 1912-1913 au demonstrate cu claritate reorientarea politicii externe româneşti. În primul război balcanic, purtat în 1912 Grecia, Serbia şi Bulgaria înfrâng Turcia, iar România rămâne neutră. Pacea se încheie la Londra, la 30 mai 1913.

            În 1913 Bulgaria îi atacă pe foştii săi aliaţi, iar acum Turcia este de partea Greciei şi Serbiei. În război va intra şi România, împotriva Bulgariei şi a politicii duse de Austro-Ungaria în Balcani. Încheierea păcii la Bucureşti în 1913 arată rolul jucat de România în zonă, iar Bulgaria, aliatul Austro-Ungariei, este obligată să cedeze Serbiei şi Greciei părţi din Macedonia, zona oraşului Adrianopol (Edirne) Turciei, iar României Cadrilaterul (sudul Dobrogei, adică judeţele Dârstor şi Caliacra).

            Distanţarea de Tripla Alianţă este evidenţă, chiar dacă la împlinirea vârstei de 70 de ani Carol I a fost numit feldmareşal al armatei germane. Politica de deznaţionalizare a românilor, practicată în Transilvania şi sprijinul dat de Dubla Monarhie Bulgariei l-a făcut pe împăratul german Wilhelm al II-lea să recunoască, în ajunul primului război mondial, că din partea României se spera cel mult la o neutralitate binevoitoare. Pe de altă parte, Tripla Înţelegere este tot mai interesată de atragerea României de partea ei, prin sporirea investiţiilor în industria petrolieră, trimiterea unor misiuni militare şi a unor delegaţii în vizită la Bucureşti. Vizita ţarului Nicolae al II-lea şi a ministrului de externe Sazonov la Constanţa, unde se întâlnesc cu regele Carol I şi cu premierul I. I. C. Brătianu, a confirmat pe deplin noua orientare a politicii externe româneşti, orientare mai firească şi mai utilă intereselor naţionale.

Balkan_Wars_Boundaries

  • Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p.183-184.

VEZI ŞI:

 

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.