Gimnaziu

Economia şi societatea interbelică. 1. Economia


            Formarea României Mari a generat numeroase schimbări în toate domeniile de activitate, dar primele au fost creşterea suprafeţei şi a populaţiei ţării: de la 130.177 km2, cât avea în 1912, la 295.049 km2 şi respectiv de la peste 7,1 milioane de locuitori la 15,5 milioane de locuitori în 1920. Alipirea noilor provincii la patria mamă va crea noi perspective pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării.

800px-Greater_Romania.svg

  1. Economia în perioada interbelică

             Economia va cunoaşte în această perioadă mai multe etape de dezvoltare şi va fi influenţată de principalele teorii economice, lansate de specialiştii şi teoreticienii unor importante partide politice.

            Neoliberalismul – era teoria Partidului Naţional Liberal care susţinea că România se afla la începutul capitalismului şi că trebuia dezvoltată industria naţională după modelul celor occidentale. Pentru dezvoltarea ei trebuiau folosite în primul rând, capitalurile autohtone („prin noi înşine”), iar capitalurile străine investite să fie mai mici decât cele româneşti. Se considera că în ţară se găseau condiţii suficiente pentru dezvoltarea industrială ca: materie primă, capital, specialişti şi forţă de muncă. De asemenea, rezolvarea problemei agrare se putea face tot prin dezvoltarea industriei, care putea absolvi forţa de muncă de la ţară şi putea împiedica astfel fărâmiţarea micii proprietăţi prin moştenire. Independenţa ţării se putea consolida tot prin dezvoltarea industriei. Cel mai important teoretician al acestei concepţii a fost sociologul şi economistul Ştefan Zeletin alături de care trebuie citaţi Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu etc.

            Ţărănismul – continua curentele semănătorist şi poporanist, existente la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. El considera că România avea o altă cale de dezvoltare decât statele occidentale industrializate şi că trebuia să rămână un stat ţărănesc, bazat pe agricultură, dar o agricultură modernă, mecanizată. În privinţa industriei, consideră că trebuie dezvoltate numai ramurile care au asigurată baza de materii prime din ţară: alimentară, a petrolului, a cărbunelui şi a lemnului. Deoarece credea că în România nu se găsea capital suficient pentru o dezvoltare industrială de anvergură, a menţinut vechea cale a „porţilor deschise”, lansată în trecut de conservatori. După marea criză economică din 1929-1933 ţărăniştii vor renunţa la această cale fiind şi ei adepţii protecţionismului vamal, atât de necesar în schimburile cu statele dezvoltate. Cei mai de seama reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Stere, Gh. Zane şi Virgil Madgearu, ultimul având o concepţie modernă despre noile căi de dezvoltare a României pentru deceniul patru al secolului al XX-lea.

            Celelalte curente, ca marxismul de tip leninist şi naţionalismul, nu au strălucit în căi pentru dezvoltarea economiei, ci au indicat direcţii pentru o nouă organizare a societăţii şi a statului. Marxismul sprijinea industrializarea şi era reprezentat de Şerban Voinea şi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar naţionalismul, reprezentat în primul rând de Nae Ionescu, respingea ideea progresului industrial şi a influenţei europene.

            Principiile de bază ale progresului economic în România au fost: modernizarea prin dezvoltarea industriei proprii, o politică protecţionistă, colaborarea avantajoasă cu capitalul străin, creşterea rolului statului în economie, măsuri pentru dezvoltarea agriculturii.

646x404 (1)

            Etapele dezvoltării economice ale României au fost următoarele: 1919-1928, de refacere a economiei şi a accelerării dezvoltării sale, 1929-1933 a marii creze economice şi 1934-1940 a unui mare progres economic.

            Pentru o mai clară expunere a problemelor economiei în perioada interbelică vom proceda la o prezentare a lor pe ramuri de activitate.

  1. Agricultura rămâne în continuare ramura de bază a economiei româneşti cu toate că ponderea ei la veitul naţional este în scădere, reprezentând în 1939 doar 38,1%. După reforma agrară din 1921, în agricultură au loc schimbări structurale, locul latifundiilor fiind luat de micile proprietăţi (cele sub 10 ha reprezentau aproape 85% din suprafaţa arabilă). Fărâmiţarea marii proprietăţi, insuficienţa inventarului agricol şi a capitalului de care ţăranii aveau nevoie, au creat numeroase dificultăţi. Cantitatea de produse agricole va creşte totuşi, datorită dezvoltării extensive (creşterea suprafeţei cultivate), cu toate că producţia la hectar rămâne destul de scăzută comparativ cu statele occidentale. Criza economică din 1929-1933 a făcut ca preţurile la produsele agricole şi la vite să scadă foarte mult şi să ducă la pauperizarea ţărănimii şi la creşterea datoriilor ei. În aceste condiţii, statul va interveni direct în acest sector, dând mai multe legi pentru dezvoltarea agriculturii şi în favoarea ţăranilor, ca:

– legile din 1932-1933, de conversiune a datoriilor agricole;

– legea din 1933 de asanare a datoriilor agricole;

– introducerea „primelor pentru export”;

– legea din 1937, pentru încurajarea agriculturii;

– legea din 1937, pentru creditul agricol etc.

            Legile propuse şi măsurile luate pentru încurajarea agriculturii nu au rezolvat problemele acestei ramuri a economiei, cu toate dificultăţile pe care le-a întâmpinat (dotare tehnică slabă, proprietăţi mici, ţărani datori, producţie scăzută la hectar) a reuşit totuşi să se claseze în Europa pe locul întâi la producţia de porumb şi pe locul patru la cea de grâu (fără U.R.S.S.).

2. Industria are o situaţie privilegiată faţă de agricultură întrucât în acest sector intervenţia statului este mult mai consistentă şi capitalul investit este destul de mare (între 1934-1938, peste 9 miliarde lei). Cele trei perioade din evoluţia economiei româneşti se disting şi în acest domeniu.

            Dintre noile regiuni ale ţării, cea mai avansată din punct de vedere industrial, rămâne Transilvania (cu Banatul), unde industria metalurgică este bine reprezentată. În scopul blocării capitalului străin care ajunsese să controleze unele ramuri ale industriei, în 1924 guvernul liberal dă „Legea minelor”, prin care în sectoarele exploatării bogăţiilor subsolului orice firmă trebuia să aibă 60% capital românesc şi 40% capital străin. Chiar dacă la presiunile Marilor Puteri legea a fost modificată, ea a păstrat totuşi caracterul protecţionist, aşa cum vor fi de altfel toate legile date după 1934 şi aceasta numai datorită faptului că, în practică, neoliberalismul s-a dovedit a fi mai eficient decât celelalte curente, ajungându-se la o creştere a capitalului autohton în industria românească.

            Pe ansamblu se obervă o creştere a ponderii industriei mari, de fabrică, în detrimentul celei mici, iar unele fabrici ajung, ca dotare tehnică, la standarde europene, dar majoritatea au în continuare o tehnologie înapoiată. Cele mai puternice sectoare industriale dim România erau industria alimentară, a pielăriei, a lemnului şi în mod special cea extractivă a cărbunelui, petrolului şi aurului. Criza economică din 1929-1933 a afectat grav şi industria românească, în afara celei a petrolului, care, în perioada crizei, şi-a sporit producţia de la 3 milioane la 5 milioane tone (totuşi în condiţiile scăderii drastice a preţului ţiţeiului, creşterea exploatării şi a exportului acestuia s-a dovedit a fi o mare greşeală).

campie_petroliera_01

            După 1934 industria îşi reia dezvoltarea apărând, ramuri noi cum ar fi chimică, electrotehnică, de avioane (la Braşov), iar între 1938 şi 1940 sporesc comenzile statului pentru necesităţile părării naţionale. Perioada de după criza economică corespunde şi apariţiei monopolurilor, care nu sunt însă de producţie, ci de desfacere şi de distribuire (Cartelul spirtului, Oficiul de vânzare a hârtiei, Societatea distribuţiei de petrol etc).

            Industria românească stabileşte cele mai mari performanţe în 1938, care va fi anul de vârf în perioada interbelică:

– ritmul anual de creştere este între 1934-1938 de 5,5%;

– la petrol se situa pe locul întâi în Europa (fără U.R.S.S.), 95% se rafina în ţară;

– la gaze naturale ocupa locul doi (cu U.R.S.S.);

– la extracţia de aur, locul doi pe continent cu aproape 5,5 tone anual;

– reuşea să satisfacă aproape 80% din necesităţile interne ale ţării.

            În ajunul celui de-al doilea război mondial, o parte a marilor întreprinderi ale ţării erau deţinute de oameni din anturajul regelui Carol al II-lea ca Max Auschnitt, Nicolae  Malaxa, Ion Gigurtu, Otto Kaufmann etc.

3. Transporturile cunosc şi ele un proces de dezvoltare, strâns legat de cel al industriei. Căile ferate au fost conectate de cele din provinciile unite cu ţara, ajungând să măsoare în 1938 peste 11.000 km, utilajul feroviar, fiind în cea mai mare parte fabricat în ţară la Malaxa, Griviţa, Reşiţa, Astra-Arad. S-au pietruit şi modernizat peste 1600 km şosele, dar cu toate acestea reţeaua de drumuri a rămas mult în urma Europei Occidentale. Transportul maritim era deservit de porturile Constanţa şi Chilia şi beneficia de 15 nave sub pavilion românesc, iar cel pe Dunăre era deservit de porturile de pe fluviu şi de nave fluviale. Transportul aerian se realiza de o companie a statului, LARES, şi de avioane IAR, fabricate la Braşov şi remarcându-se prin performanţele lor în toată lumea.

300px-IAR80

            Poşta, radioul, telecomunicaţiile fac paşi importanţi, iar din 1925 se introduce monopolul de stat asupra instalării posturilor de radio şi a centralelor telefonice.

4. Comerţul depinde mult de structura economiei româneşti şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Dacă până în 1929 principalele produse exportate erau cele agricole, după această dată, pe locul întâi se situează cele petroliere. Chiar dacă din 1934 se reduce importul produselor finite (o parte a lor producându-se în ţară), balanţa comercială a României era în fiecare an deficitară, iar în perioada crizei economice a fost catastrofală. Deşi leul era convertibil, a fost atins de multe ori de inflaţie. Cele mai importante bănci ale acestei perioade au fost Banca Naţională a României (controlată de liberali), Banca Românească, Banca Română, Banca de Credit, Banca Marmorosch-Blank etc. Până în 1928 comerţul exterior românesc avea ca parteneri principali Anglia şi Franţa, iar după 1934 partenerul cel mai important va fi Germania. La nivelul anului 1938 venitul naţional pe locuitor a ajuns la 110 dolari (după alte estimări la 94), făcând din România una din cele mai dezvoltate ţări din sud-estul Europei, comparabilă cu state ca Polonia, Austria, Ungaria.

646x404

  • Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 228-231.

VEZI ŞI:

1 răspuns »

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.