Secolele al X lea şi al XI-lea au reprezentat perioada fărâmiţării feudale, în timpul căreia autoritatea monarhilor în statele lor era slabă, iar cea a nobililor locali, puternică.

Între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, monarhii şi-au instaurat autoritatea asupra statelor pe care le conduceau, dispunând de armate puternice şi bine înzestrate.

Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, monarhia a fost nevoită să colaboreze cu clerul, nobilimea şi orășenimea (perioada monarhiei stărilor). Monarhii erau sprijiniți în conducere de către un consiliu şi de instituții în care intrau reprezentanți ai acestor stări sociale (Parlament în Anglia, Adunarea Stărilor Generale în Franţa, Cortesuri în Spania).

La italieni şi la germani, nu s-a desfăşurat procesul de unificare teritorială şi centralizare politică, menţinându-se fărâmițarea statală.

Studiu de caz. Anglia

• În anul 1066, ducele normand Wilhelm Cuceritorul l-a învins pe Harold, conte de Essex, la Hastings, preluând tronul şi începând procesul de centralizare statală.

• Henric al II-lea Plantagenet (1154 – 1189) a numiţi agenţi regali (sheriffi), transmiţând voinţa regelui în ţară, iar în anul 1215, nobilimea i-a impus regelui Ioan Fără de Ţară (1199-1216) documentul Magna Charta Libertatum, prin care erau garantate drepturile şi libertăţile clerului şi nobilimii. Din anul 1265, s-a întrunit Parlamentul englez, convocat la cererea marilor seniori pentru a discuta impozitele introduse de rege.
• Puterea regalităţii a scăzut în urma înfrângerii în faţa Franţei în cadrul Războiului de 100 de ani (1337 – 1453), dar s-a stabilizat odată cu ocuparea tronului englez de către dinastia Tudorilor.

Sursa:

• Cristian Vornicu, Magda Stan, Istoria de nota 10, Editura CD Press, 2010, Bucureşti, p. 84.