Într-o epocă în care putem lua contact imediat cu prieteni de la zeci de mii de kilometri, iar oamenii de ştiinţă au clonat animale, există încă pe glob oameni care trăiesc asemenea celor din preistorie: folosesc unelte de piatră, os sau lemn, nu cultivă pământul şi trăiesc din vânătoare. Numărul lor este tot mai redus, deoarece omul modern le distruge modul de viaţă, în general imensele păduri ecuatoriale. Existenţa lor mai este ameninţată şi de războaiele din zonele în care trăiesc (în războiul civil din Ruanda, de exemplu, 75% dintre pigmei fiind ucişi).

Pigmeii din Africa

În bazinul fluviului Congo din Africa şi în Asia (Filipine, insulele Andaman, peninsula Malaya şi Noua Guinee) mai trăiesc şi astăzi pigmei, o curiozitate nu numai nivelului lor de civilizaţie, ci şi înălţimii: între 1,3 şi 1,5 m. Cei din Africa sunt împărţiţi în grupuri mari, cu limbă şi credinţe comune, din care amintim pe abongo, batua, efe, wambuti, tiky-tiky. Pigmeii sunt nomazi, adică rătăcesc din loc în loc în căutarea hranei. Locuiesc în sate primitive, de 30-40 de oameni, ce se adăpostesc în colibe. Se feresc de ceilalţi oameni, de aceea cercetătorii au intrat în contact mai greu cu ei.

Pigmeii au culoarea neagră sau brună, părul scurt şi creţ, nasul mare, lat, gura mare şi dinţii puternici, gâtul scurt şi braţe lungi. Nu poartă prea multă prea multe haine, lucru datorat mediului în care trăiesc: un şorţ din scoarţă de copac sau din fibre vegetale împletite. Nici podoabe nu prea poartă, iar tatuajele sunt folosite rar, în scop religios (ca semn de doliu, de exemplu). Pigmeii au obiceiul de a-şi unge corpu cu ulei (din planta numită palmierul mlaştinilor), pentru a se proteja şi pentru a nu fi simţiţi de animalele oe care vor să le vâneze.

Cum trăiesc pigmeii?

Pigmeii trăiesc din vânătoare şi cules, dar nu cunosc agricultura; se poate spune ca sunt asemeni strămoşilor noştri din paleolitic. Bărbaţii se ocupă cu vânătoarea, iar femeile cu pescuitul şi culesul plantelor sau insectelor (sunt mari consumatori de termite, pe care le mănâncă fierte sau fripte).

Ca armă, pigmeii folosesc arcul cu săgeţi. Un tânăr pigmeu ajunges la vârsta căsătoriei trebuie să ştie cum se face un arc, aceasta fiind o probă de maturitate. De obicei, pentru confecţionarea arcului este folosit un lemn rezistent şi elastic, de culoare roşu închis, numit mvung. Lemnul este uscat la foc, apoi introdus în apă şi uscat din nou în fiecare zi, vreme de o lună. Este apoi subţiat şi lustruit cu frunze aspre. Coada arcului este fie din fibre vegetale, fie din intestine de elefant. Arcul e foarte curbat şi are cam 40 cm. Săgeţile sunt din lemn dur, cu vârf din lemn sau fier, împrumutat de la vecinii lor. Vârfurile săgeţilor sunt otrăvite, reţetele otrăvirii fiind secrete. Prepararea licorii mortale cade în sarcina şefului satului, vraciului sau vânătorilor de frunte, după un anumit ritual.

Femeile sunt cele care se ocupă de pescuit, de culesul fructelor, insectelor şi plantelor şi de gătit. Tot satul ia masa în comun, dar femeile mănâncă separat de bărbaţi. Stau direct pe pământ sau pe trunchiuri de copac, nevând scaune. După masa de seară, când căldura s-a mai potolit, este timpul poveştilor. Există povestitori de profesie, care merg din sat în sat, aşa cum făceau trubadurii medievali ai Europei.

Poveştile sunt fie cu temă religioasă, fie despre eroi sau întâmplări diverse. Legendele pigmeilor vorbesc despre căpetenia zeilor, Khmvum, despre spirite bune şi rele, care de multe ori iau chipul animalelor, păsărilor sau fenomenelor naturii. Ei sărbătoresc Soarele, un fel de slujitor al zeului conducător, dar şi Luna. Cinstirea Soarelui este sarcina bărbaţilor, iar cinstirea Lunii obligaţia femeilor. Şi la pigmei este prezent totemismul, adorarea unui animal sau unei plante , considerat strămoş comun, precum şi cultul spiritelor care trăiesc întrun obiect. Sunt adoraţi crocodilii, maimuţa, vulturul, broasca ţestoasă, elefantul. Un os sau o gheară aparţinând totemului este purtat la gât sau agăţat de haine, având rol de protecţie.

De comunicarea cu spiritele, dar şi de vindecarea bolilor se ocupă un vraci. El interpretează duverse dansuri, rosteşte formule magice, descântece, ştie puterile ierburilor pe care le dă bolnavilor. Nu toate satele au vraci; de aceea şi căpetenia satului sau capul familiei se ocupă de captarea bunăvoinţei spiritelor.

Din păcate, spiritele bune ale pigmeilor nu îi pot ajuta totdeauna, mai ales în faţa omului alb, cu armele şi cu maşinile lui care doboară animalele şi pădurea. Numărul pigmeilor, care nu este cunoscut cu precizie, tinde să scadă, sau, oricum, stilul de viaţă tradiţional al oamenilor pitici se modifică, aşa cum se întâmplă şi cu alte populaţii din America de Sud, insulele din Pacific sau Asia.

Ştiaţi că…

• termenul de pigmeu provine din limba greacă, însemnând o unitate de măsură, cotul, adică distanţa de la cot la vârful degetului mijlociu, aproximativ 50 cm?
• pigmeii erau cunoscuţi şi de grecii din vechime ?Homer îi pomeneşte în Iliada, iar legenda spune că micii oameni erau duşmanii cocorilor, de aceea frumoasele păsări migrează în fiecare toamnă spre sud pentru a se război cu ei!
• copiii pigmeilor nu primesc nici un nume la naştere, ci abia după ce încep să vorbească şi pot răspunde la chemare? Numele lor sunt uneori amuzante pentru noi: „Broască ţestoasă”, „Copil de maimuţă”, „Nu te uita”!
• copiii pigmeilor sunt mari amatori de curse de… melci? Ei îşi aleg melcii cei mai buni, mai vioi, îi îndeamnă să meargă cu un fir de iarbă, iar stăpânul câştigătorului îi consumă cruzi pe învinşi!
• la căsătorie, femeile pigmee primesc alt nume? Ele nu mai lasă pe nimeni să le strige pe numele lor vechi, decât pe rudele foarte apropiate, pe care oricum s-ar putea să nu le mai vadă niciodată în viaţă, pigmeii fiind nomazi.

Sursa: Mihaela Puiu, Pagini de aur din Istoria Universală, vol. I, Editura Porţile Orientului, 2002,  Iaşi, p. 16-20.