Curiozităţi istorice

Regimul Fanariot


               Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia şi în 1716 în Ţara Românească, după Ştefan Cantacuzino, începând cu acelaşi domnitor – Nicolae Mavrocordat. De data aceasta, reprezentantul pe scaunul domnesc al sultanului este un grec din Fanar, cartier al Constantinopolului. Deoarece turcii nu învăţau limbi străine, iar grecii cunoşteau destule, aceştia ajung să ocupe şi funcţia de dragoman (un fel de ministru de externe) şi să ştie totul despre politica imperiului. Regimul fanariot a durat în ambele ţări până în 1821 şi în evoluţia lui se disting două etape:

  • 1711/1716-1770 (de consolidare) când tronul va fi ocupat de famiii de origine română (Racoviţă, Ghica, Callimachi);
  • 1770-1821 (de înăsprire a dominaţiei otomane), când tronul va fi ocupat de familii greceşti (Caragea, Mavrogheni, Şuţu, Ipsilanti).

 

Regimul fanariot are multe aspecte negative, dar şi destule pozitive.

      Aspectele negative sunt numeroase şi au dus la agravarea continuă a sarcinilor faţă de Poartă şi implicit, la ştirbirea autonomiei interne:

  • domnul este numit direct de sultan, fără să mai poată fi ales de Divan;
  • Divanul are în componenţă mulţi greci care fac concurenţă boierilor români;
  • sumele pentru cumpărarea domniei sunt fabuloase şi agravează situaţia ţărilor;
  • sistemul de vânzare a funcţiilor şi a titlurilor boiereşti;
  • obligaţiile în bani cresc enorm (astfel tributul în Moldova era de 260.000 de taleri după 1775, iar în Ţara Românească de 300.000 de taleri);
  • cresc, de asemenea, mukarerul, peşcheşurile şi se introduce geigeaua;
  • creşte numărul vitelor şi cantitatea de cereale, luate de turci la preţuri preferenţiale, încât cele două ţări au
    devenit „chelerul Imperiului Otoman”;
  • deoarece multe războaie ale turcilor cu Rusia şi Austria se desfăşoară pe teritoriul celor două ţări, la rechiziţiile impuse de turci se adaugă şi distrugerile luptelor şi cheltuielilor făcute cu armatele în conflict;
  • armata este desfiinţată şi redusă la o gardă de arnăuţi, care îl păzeau pe domn (acesta putea fi foarte uşor mazilit);
  • pierderile teritoriale (Banat, Bucovina, Basarabia) accentuează situaţia dificilă a Principatelor;
  • lipsa dreptului la politică externă.

 

Cu toate acestea cele două ţări nu vor fi transformate în paşalâcuri păstrându-şi instituţiile interne, chiar dacă cu atribuţii mult mai reduse. Ele au un statut aparte, faţă de provinciile otomane, lucru ce se poate uşor vedea din faptul că au un sistem vamal propriu, iar în Kanuname (Cartea de legi a sultanului) se subliniază clar entitatea separată a celor două state, supuse însă Porţii. Aveau dreptul la capuchehăi la Constantinopol şi consuli străini în capitalele lor.

Pe lângă aspectele negative, regimul dominaţiei fanariote a avut şi destule aspecte pozitive:

  • numirea în ambele ţări a aceluiaşi domn a dus la pregătirea unirii prin adoptarea aceloraşi măsuri;
  • fiind, în general, oameni culţi, domnii fanarioţi vor sprijini dezvoltarea culturii şi vor încuraja pătrunderea celei franceze în ţările noastre, franceza fiind limba diplomaţiei europene;
  • unii dintre ei vor promova o serie de reforme prin care vor încerca să modernizeze instituţiile celor două ţări şi să le apropie de cerinţele Europei;
  • destui dintre fanarioţi dădeau dovadă şi de dragoste faţă de ţările pe care le conduceau, chiar dacă erau reprezentanţi ai turcilor;
  • fiind solicitaţi la numeroase tratative de pace, ei vor face cunoscute şi problemele celor două ţări, uneori în contradicţie cu ceea ce susţinea Poarta.

Dintre domnii cei mai importanţi ai acestei perioade merită amintiţi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Grigore Ghica al III-lea, Scarlat Callimachi şi Ioan Caragea. Aceşti domni vor încerca să modernizeze instituţiile celor două ţări, rămase cu mult în urma Europei civilizate, cel mai de seamă reformator fiind Constantin Mavrocordat, care iniţiază mai multe reforme între 1746-1749.

Pe plan social desfiinţează şerbia (legarea de glie), acordându-le libertate personală ţăranilor şi deci dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta. Întrucât nu au fost împroprietăriţi şi neavând unde să plece, ţăranii vor rămâne pe vechile domenii, unde vor fi obligaţi să efectueze zile de clacă (muncă pentru proprietarul moşiei), 12 în Ţara Românească şi 24 în Moldova. Astfel, ei se vor transforma în ţărani clăcaşi.

Pe plan administrativ funcţionarii sunt plătiţi de stat, fără să mai poată să-şi reţină singuri drepturile din încasările realizate, iar la conducerea judeţelor sunt puşi ispravnici, de asemenea, plătiţi.

Pe plan fiscal a desfiinţat puzderia de dări (văcărit, cisla etc.) pe care le unifică într-o singură dare plătită în patru sferturi (rate) anuale. Boierimea este şi ea „reformată”, cei mai importanţi fiind boierii cu dregătorii, veliţii, iar boierii ceilalţi fără funcţii, vor fi mazilii sau neamurile.

      Alexandru Ipsilanti, domn de două ori în Ţara Românească şi o dată în Moldova, în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, a luat măsuri în domeniul juridic, fiscal, poştă, învăţământ şi justiţie. Grigore Ghica al III-lea, domn de două ori pe tronul Moldovei şi o dată în Muntenia, întemeietorul manufacturii de postav de la Chipereşti (Iaşi), s-a opus cedării nordului Moldovei (Bucovina) către austrieci, pentru care fapt a plătit cu viaţa. Scarlat Callimachi, domn al Moldovei şi Ioan Caragea în Ţara Românească sunt primii care dau legi scrise.  Chiar dacă ţin cont şi de obiceiul pământului, ele sunt, totuşi, primele coduri de legi scrise şi, oricum, vor contribui la limitarea abuzurilor. Cu toată stângăcia redactării lor, ele sunt un pas înainte, deşi apar aşa de târziu (începutul secolului al XIX-lea).

Tot sub fanarioţi se dezvoltă şi mişcarea naţională pentru emanciparea politică a celor două ţări, unii domni încurajând acest lucru. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor, boierii munteni şi moldoveni prezintă mai multe memorii cu prilejul tratatelor de pace între ruşi, austrieci şi turci.

Astfel, cu prijelul tratativelor de la Şistov (1791) dintre turci şi austrieci, Divanul Ţării Româneşti cere printr-un memoriu:

  • autonomia şi neutralitatea ţării sub garanţia Austriei şi Rusiei;
  • desfiinţarea obligaţiilor către Turcia cu excepţia tributului;
  • fixarea graniţei pe linia Dunării.

În 1802, printr-un memoriu adresat lui Napoleon I, boierii munteni cereau înlăturarea regimului fanariot şi respectarea autonomiei ţării. De altfel, după declanşarea Revoluţiei franceze, Franţa îşi sporeşte interesul pentru cele două ţări. În 1796 la Bucureşti apare primul consul francez, iar la Iaşi, un viceconsul.

Comparativ cu Transilvania, unde la sfârşitul secolului al XVIII-lea mişcarea de emancipare naţională este dezvoltată de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi avea obiective bine definite, în Moldova şi Muntenia ea este mai confuză, datorită intereselor boierimii, cu programe care doresc emanciparea naţională, dar fără o modernizare adecvată a instituţiilor statului, prefigurându-se de pe acum aşa numita evoluţie a „formei fără fond”.

În concluzie, epoca fanariotă rămâne una cu minusuri, dar şi cu plusuri, mai ales, în ceea ce priveşte încercările de modernizare a societăţii şi statelor româneşti, rămase mult în urma Europei vestice şi chiar centrale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.