• Textul în format pdf pentru listare: Ţările Române şi Criza Orientală

           Criza Orientală s-a manifestat prin încercarea Marilor Puteri europene de a împărţi sau de a menţine Imperiul Otoman. Astfel, Rusia este pentru împărţirea lui, în timp ce Anglia şi Franţa doreau menţinerea imperiului datorită propriilor interese, în sfera cărora de multe ori erau incluse şi cele două ţări româneşti rămase sub suzeranitatea otomană. Austria dorea să ocupe cât mai multe teritorii din Balcani, Rusia, care era şi cea mai agresivă, sub pretextul protejării creştinilor ortodocşi din Turcia, dorea să pună mâna pe Constantinopol şi strâmtori. În schimb, Franţa şi, în mod special, Anglia voiau să menţină Imperiul Semilunei din raţiuni economice (Anglia îşi proteja comerţul cerealier cu otomanii).

            Începutul Crizei poate fi considerat anul 1683, când armatele turceşti sunt înfrânte, sub zidurile Vienei de austrieci şi polonezi. Într-o perioadă scurtă habsburgii obţin victorii după victorii şi, prin pacea de la Karlowitz (1699), anexează Ungaria, Croaţia şi Transilvania. În tot cursul secolului al XVIII-lea, alături de Rusia, Austria continuă războaiele victorioase cu Turcia şi mai ocupă, prin Pacea de la Passarowitz (1718), Banatul, o parte a Serbiei şi Bosniei.

            Din a doua jumătate a acestui secol, Rusia preia iniţiativa şi impune Turciei condiţiile sale, ocupând Crimeea şi toate teritoriile din nordul Mării Negre cuprinse între Nistru şi Nipru.

            În 1782 între Rusia şi Austria se semnează „Proiectul grecesc”, care urmărea crearea unui stat tampon în Balcani, format din teritorii aparţinând Imperiului Otoman. După ce ocupă Basarabia (1812) şi mai ales după contribuţia la înfrângerea lui Napoleon I, Rusia devine cea mai mare putere continentală. În prima jumătate a secolului al XIX-lea ea devine arbitrul acestei regiuni şi totodată protectoarea slavilor din Balcani, dar emite pretenţii şi asupra Principatelor. La insistenţele Rusiei (ţarul Alexandru I era preşedintele Sfintei Alianţe), sultanul reintroduce domniile pământene în cele două ţări româneşti (1822).

            În 1826 prin Convenţia de  la Akkerman dintre Rusia şi Turcia, prima impune respectarea autonomiei Principatelor, domnii pământeni sunt numiţi de sultan, o comisie de boieri munteni şi moldoveni urma să ia măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei interne a celor două ţări.

            Influenţa rusească creşte şi mai mult odata cu încheierea Tratatului de la Adrianopol (1829), care pune capăt unui nou război ruso-turc. Aici, în cadrul tratatului se semnează şi „Actul Osăbit pentru Prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească” în care se prevede:

• respectarea autonomiei Principatelor, aflate acum sub suzeranitate turcească şi protecţie rusească;
• libertatea comerţului celor două ţări, fără obligaţia satisfacerii necesităţilor cerealiere şi animaliere ale turcilor;
• nu mai sunt obligate decât la plata tributului;
• nici un musulman nu se poate stabili în Principate;
• raialele Turnu, Giurgiu, Brăila sunt retrocedate Ţării Româneşti;
• graniţa cu Turcia se stabileşte pe talvegul Dunării;
• domnii sunt aleşi pe viaţă dintre boierii pământeni şi confirmaţi de sultan şi ţar;
• Delta Dunării intră în componenţa Rusiei, care preia astfel controlul la gurile fluviului;
• Turcia trebuia să accepte Regulamentele ce urmau a fi introduse în cele două ţări.

            Deoarece Principatele rămân sub ocupaţie rusească între 1828-1834, influenţa Rusiei asupra Ţărilor Române creşte şi mai mult, mai ales după ce sunt introduse Regulamentele Organice, care vor ţine loc de constituţie în cele două ţări.

            Presiunea pe care Rusia o face începe să trezească opoziţia românilor. În 1849 Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la Balta Liman, când autonomia Principatelor este ştirbită:

• domnii sunt numiţi direct de sultan şi confirmaţi de ţar, pe o perioadă de 7 ani, fiind consideraţi înalţi funcţionari;
• Adunările Obşteşti sunt înlocuite de Divanuri (formate din boieri de încredere);
• se menţine ocupaţia militară ruso-turcă până la restabilirea ordinii.

            Stăpână pe situaţia din zonă, Rusia pare tot mai decisă să rezolve singură problema orientală şi se angajează într-un nou război cu Turcia, Războiul Crimeii (1853-1856).

            Începutul războiului este favorabil pentru ruşi şi determină intrarea în luptă de partea otomanilor, a Angliei, Franţei şi Sardiniei. Retrasă în Crimeea, armata rusă va fi silită să capituleze şi pacea se va încheia la Paris (1856), la congresul de pace participând cele şapte puteri: Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Turcia şi Sardinia. La Congresul de la Paris s-a luat o serie de hotărâri referitoare la Principate:

• se respectă autonomia lor, dar rămân sub suzeranitate turcească şi sunt puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri;
• Moldova primeşte cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad);
• Marea Neagră este declarată neutră;
• navigaţia pe Dunăre este liberă şi se înfiinţează Comisia Internaţională a Dunării cu sediul la Galaţi;
• în privinţa Unirii Principatelor s-a hotărât convocarea unor adunări ad-hoc, ce urmau să se pronunţe în această problemă (aveau drept de vot consultativ).

            Cel mai puternic sprijin în privinţa Unirii Principatelor s-a primit de la Franţa, Napoleon al III-lea dorind o unire deplină într-un stat condus de un principe străin.

            După Congresul de la Paris evenimentele se vor succede cu repeziciune şi în 1859, sub supravegherea marilor puteri garante, românii vor pune bazele unui stat naţional propriu.