O telegramă din 29 iunie 1914 anunţa autorităţile vieneze că autorii atentatului au declarat că nu au avut complici. Curând însă, analizându-se proveninenţa armamentului, complicii şi drumul atentatorilor, s-a descoperit că centrul nu era în Bosnia, ci la Belgrad. Este adevărat că atentatorii au primit sprijin din partea asociaţiei Bosnia tânără condusă de învăţătorul Danilo Ilici şi a organizaţiei secrete Unitate sau moarte, cunoscută ca şi Mâna neagră. Membrii acesteia din urmă erau în majoritate ofiţeri sârbi, şef fiindu-le Dragutin Dimietrivici, care era şi comandantul serviciului de contrainformaţii de pe lângă Statul Major al armatei sârbe.

Guvernul sârb avea ştire de activitatea organizaţiei, dar nu putea, evident, să o aprobe. El a încercat chiar să avertizeze în legătură cu posibilitatea producerii unor acte violente, prin intermediul ministrului plenipotenţiar al Serbiei, Iovanovici.

Viena era însă dornică să pedepsească Serbia. Nu o putea face singură, deoarece se ştia că această ţară era sprijinită de Rusia ţaristă (se pare că trimişii ruşi la Belgrad au luat cunoştinţă de pregătirea acţiunii, încurajând-o). În seara zilei de patru iulie, un trimis al Curţii vieneze a plecat la Berlin pentru consultări. Ambasadorul dublei monarhii a predat, la 5 iulie 1914, memoriul şi scrisoarea din partea împăratului Franz Joseph, kaiserului Wilhelm al II-lea. Răspunsul a fost că Austro-Ungaria „poate conta pe sprijinul deplin al Germaniei„. Deşi kaiserul a avut consultări cu câţiva membri importanţi ai guvernului şi armatei, nu toţi militarii de frunte au fost consultaţi, iar Wilhelm al II-lea a plecat în croazieră prin fiordurile Norvegiei la 6 iulie.

La Viena s-a hotărât în zilele următoare asupra paşilor de urmat. La 19 iulie 1914, consiliul de miniştri austro-ungar a aprobat textul definitiv al notei finale ce urma să fie trimisă guvernului sârb. Nota cuprindea o serie de condiţii umilitoare, bineînţeles în speranţa că Serbia le va respinge şi va putea fi declarat războiul. Se cerea o declarație oficială prin care guvernul  să îşi exprime dezacordul faţă de orice fel de acţiune în favoarea unităţii iugoslave. Se cereau măsuri severe împotriva tuturor celor bănuiţi de atitudine ostilă faţă de dubla monarhie. La punctul 5 se pretindea ca organele judiciare austro-ungare să ancheteze pe teritoriul Serbiei atentatul de la Sarajevo, ceea ce constituia o lezare gravă a suveranităţii statului sârb. Predarea notei a fost atent studiată, în aşa fel încât preşedintele Franţei, Raymond Poincare, să îşi fi încheiat vizita în Rusia în momentul primirii ei de către sârbi. Poincare îi declarase în timpul vizitei ambasadorului austro-ungar că Serbia are un sprijin de nădejde în Rusia, iar Franţa este aliata Rusiei. De aceea, când s-a aflat că vizita se va încheia mai târziu decât era planificat, trimiterea a fost amânată. Acest lucru însemna şi că timpul lăsat autorităţilor de la Belgrad pentru a da un răspuns era scurtat.

După primirea ultimatumului, Marea Britanie a încercat să obţină o prelungire a termenului cu 24 de ore şi apoi o mediere. Guvernul german, prin intermediul căruia se încerca acest lucru, nu s-a grăbit cu răspunsul.

Guvernul sârb a răspuns în timpul prevăzut ultimatumului. Era de acord cu toate pretenţiile austriece, dar în ceea ce priveşte punctul 5, preciza:

„În ceea ce priveşte participarea la această anchetă a agenţilor austro-ungari, care ar fi delegaţi de către guvernul imperial şi regal, guvernul regal nu poate să o accepte, deoarece aceasta ar însemna o încălcare a Constituţiei şi a legii în ceea ce priveşte procedura criminală. Totuşi, în cazuri concrete, comunicările ar putea fi făcute organelor austro-ungare în ceea ce priveşte problema rezultatelor anchetei„.

Răspunsul a fost considerat drept nesatisfăcător de către austrieci, personalul legaţiei Austro-Ungariei de la Belgrad părăsind capitala Serbiei. Imperiul hotărâse mobilizarea a 8 corpuri de armată, iar Germania cerea acţiuni ferme împotriva sârbilor. Nu a fost însă declarat imediat războiul, pentru a putea imobiliza întreaga armată. În acest răstimp, Marea Britania a propus o conferinţă împreună cu ambasadorii Franţei, Italiei, Germaniei la Londra pentru a discuta situaţia şi a încerca găsirea unor soluţii. Berlinul a respins propunerea pe care celelalte guverne o acceptaseră.

La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. La 30 iulie, în Rusia s-a declarat mobilizare generală. În aceeaşi zi, în Germania s-a declarat „starea de urgenţă”. În ziua următoare, autorităţile de la Berlin au trimis câte un ultimatum la St. Petersburg, cerând încetarea pregătirilor militare, şi la Paris, somând precizarea poziţiei în cazul unui război ruso-german. Răspunsul Franţei a fost dat a doua zi, prin mobilizarea rezerviştilor. Berlinul a luat aceeaşi măsură şi a declarat război Rusiei. A urmat declaraţia de război la adresa Franţei. La 2 august 1914, Germania a declarat război micii Belgii, a cărei neutralitate a încălcat-o. Acest lucru a determinat şi Marea Britanie să declare război Germaniei. Sângele începuse să curgă…

Sursa: Mihaela Puiu, Pagini de aur din Istoria Universală, vol. III, Editura Porţile Orientului, 2004,  Iaşi, p. 58-60.