- Textul în format pdf pentru listare: Societatea în perioada interbelică
Şi aici desăvârşirea Unirii a adus schimbări, facând-o mai variată şi mai diversificată, întrucât între Vechiul Regat şi celelalte provincii erau diferenţe de nivel de dezvoltare, dar şi de mentalitate. Pentru a surprinde cât mai multe aspecte ale societăţii româneşti interbelice trebuie să facem o analiză pe clase şi categorii sociale şi apoi să subliniem contrastele ei.
Burghezia – reprezenta categoria socială cea mai activă, interesată de dezvoltarea industrială a ţării, a sistemului bancar şi a unui comerţ modern. După unire, numărul şi forţa ei a crescut, mai ales prin aportul celei din Transilvania şi Banat. După reforma agrară, cea mai mare parte a moşierilor vor trece în rândurile ei, prin investirea în activităţi comerciale sau industriale a banilor primiţi ca despăgubire pentru pământurile expropriate. Cu toate că burghezia ajunge să aibă vârfuri ca Malaxa, Auschnitt, Mociorniţa şi alţii, majoritatea ei o va forma categoriile mijlocii şi mici, care posedau modeste afaceri sau ateliere.
Moşierimea – una dintre cele mai vechi clase sociale din România, îşi pierde importanţa şi se dezintegrează. Ea este lovită politic de votul universal, iar economic de reforma agrară (după 1921 mai deţinea doar 10,4% din suprafaţa agricolă). Va investi banii obţinuţi din despăgubiri în afaceri bancare şi activităţi industriale.
Intelectualitatea – formată din categorii diverse (profesori, medici, avocaţi, funcţionari etc.), creştea numeric şi calitativ prin adăugarea intelectualilor din provinciile unite cu ţara. Activând în diverse partide politice, ea a constituit întotdeauna un element de progres.
Muncitorii – îşi sporesc sensibil numărul atât prin aportul special al Transilvaniei şi Banatului, cât şi prin procesul general de industrializare a ţării. Ei sunt grupaţi în marile oraşe şi pe platforme industriale, cum ar fi cea din zona Ploieşti, Titan-Nădrag-Călan, Bucureşti, Arad etc. Numeric ei reprezentau totuşi, un procent mic din populaţia ţării, iar unii încă mai practicau agricultura după orele de serviciu. Criza economică din 1929-1933 i-a lovit puternic, dar după 1934, situaţia lor se va ameliora.
Ţăranii – reprezintă, în continuare, cea mai importantă clasă socială din punct de vedere numeric. Lipsa de pământ a fost, oarecum, corectată prin reforma din 1921, când o mare parte a lor vor primi loturi. Cu toate acestea viaţa majorităţii ţăranilor nu se schimbă prea mult datorită lipsei inventarului agricol, a lipsei capitalului şi a datoriilor care s-au acumulat şi care aveau drept garanţie pământul primit. Totuşi reforma a întărit pătura mijlocie a ţărănimii, dar a şi permis, mai ales după 1934, adâncirea procesului de statificare socială la sate. Standardul de viaţă al majorităţii ţăranilor rămâne scăzut în acest interval, de multe ori sub limita minină.
Societatea României interbelice rămâne însă una a contrastelor. Mai întâi, populaţia rurală reprezenta 82% din locuitorii ţării şi cea mai mare parte a ei este ruptă sau dezinteresată de cultură, fiind preocupată de problemele traiului zilnic. La rândul ei, populaţia urbană cu o pondere de 18%, la nivel de ţară, este şi mai contrastantă. Un număr mic locuieşte în centrul oraşelor, trăind după cele mai rafinate modele occidentale, în contact permanent cu cultura şi civilizaţia europeană. O pătură mai importantă locuieşte în cartiere muncitoreşti în condiţii cât de cât decente, iar cea mai mare parte a ei ducându-şi traiul în mahalale, în condiţii insalubre, departe de orice normă de viaţă civilizată. Contrastul putea fi observat cu ochiul liber în Bucureşti, considerat „Micul Paris” şi unul din cele mai frumoase oraşe din sud-estul european. Dar acest măgulitor titlu era valabil numai pentru centrul oraşului, cartierele mărginaşe fiind mahalale, care aveau aspectul unor „ghetouri”. Mulţi străini, vizitând România în această perioadă, au fost şocaţi de aceste contraste: în centrele marilor oraşe, pe străzi circulau automobile de ultimă modă, iar la 1-2 km, în acelaşi oraş, se găseau drumuri pline de gropi şi noroi, pe care circulau la întâmplare căruţe, porci, păsări, câini, ţărani sau grupuri de ţigani. Datorită portului şi tradiţiilor diferite ale unor grupuri etnice, făceau ca aceste contraste să fie şi mai evidente.
Elita, o pătură subţire de oameni, de câteva zeci de mii de familii cu venituri de peste 100.000 de lei, era puternic influenţată de civilizaţia occidentală. Urma apoi o pătură formată din aproximativ 300.000 de familii cu venituri de peste 20.000 de lei, asigurată material, dar cu moravuri de cele mai multe ori orientale, urmând apoi marea masă a populaţiei care era interesantă pentru străini, mai mult din punct de vedere etnografic.
Cu vârful apropiindu-se de nivelul occidental şi cu baza împotmolită în amalgamul oriental, societatea interbelică românească avea trăsăturile sale specifice care o deosebeau atât de cele de tip occidental, dar şi de cele orientale, de care era, totuşi, mai apropiată prin nivel de trai şi, mai ales, prin moravuri.
- Sursa: Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005, p. 231-233.
VEZI ŞI:
Categorii:Fără categorie