Între 1914 şi 1918, 33 de ţări cu o populaţie de peste un miliard de locuitori s-au încleştat în cumplitul măcel care a fost denumit şi Marele Război: Primul Război Mondial. Aproximativ 10 milioane de oameni au pierit în război, iar alţi 20 de milioane au fost răniţi.

1916 a fost probabil cel mai sângeros dintre cei aproape cinci ani de război, de aceea a mai fost numit şi “anul măcelului“. Una dintre cele mai cumplite lupte desfăşurate a fost cea de la Somme.

În acel an, forţele germane, dându-şi seama că războiul de uzură nu aduce rezultatul dorit în timp util, au încercat o nouă metodă: strategia pumnului, adică un atac masiv în zona puternic apărată a frontului, la Verdun. Dacă această fortăreaţă era cucerită, întregul front va cădea. Două forturi din zonă erau deja în mâinile germanilor, Douaumont şi Vaux, iar atacurile germane se înteţeau. Pentru a slăbi presiunea asupra Verdunului, a fost iniţiată o ofensivă în nordul Franţei, de către trupele franco-britanice.

Pregătirea bătăliei

Presiunea germană asupra Verdunului a fost teribilă. În cinci luni de zile au murit 240.000 de germani şi 275.000 de francezi. Orice nouă zi de luptă însemna alte victime în ceea ce devenise abatorul de la Verdun. Din acest motiv, aliaţii franco-britanici au decis o acţiune ofensivă la 1 iulie 1916 în zona Somme. Linia frontului viitoarei operaţiuni, purtată în principal cu forţe britanice, era cam de 30 km, de la râul Somme în nord până la râul Ancre. Din nefericire pentru forţele Antantei, germanii îşi construiseră puncte excelent fortificate în satele ocupate, cum ar fi cele de la Gommencourt, Thiepval, Fricourt, La Boise, Beaumont-Hamel, Mametz sau Longueval.

Cu o săptămână înainte a început pregătirea asaltului. O veritabilă furtună de bubuituri ale artileriei s-a abătut zi şi noapte asupra germanilor. Francezii aveau cam 2000 de piese de artilerie, un tun la fiecare 18 metri de front, iar englezii aveau câte un tun la fiecare 50 de metri, în total dublu faţă de germani. Pentru a avea o imagine a ceea ce însemnase acest uriaş val de bombardament, cifrele seci sunt semnificative: englezii au folosit într-o săptămână 1,6 milioane de proiectile. Numai zgomotul permanent şi intens era de ajuns pentru a produce victime. Mulţi soldaţi fie au surzit, fie au înnebunit din cauza acestuia, chiar înainte de începutul propriu-zis al luptelor.

Anglo-francezii sperau ca această pregătire de artilerie să uşureze atacul infanteriei. S-au înşelat amarnic. În coamele calcaroase de pe Somme, germanii construiseră adăposturi blindate, care au rezistat în majoritate la bombardamente. Unele dintre acestea erau construite la o adâncime de 10-12 metri, având paturi şi lumină electrică, iar germanii s-au adăpostit în ele de îndată ce a început bombardamentul. În plus, garduri întregi de sârmă ghimpată fuseseră ridicate pe linia frontului. Kilometri întregi de sârmă ghimpată deasă îşi aşteptau sumbru victimele. Tranşeele fuseseră săpate pe creastă, de-a lungul acesteia, astfel încât mitralierele puteau să secere fără milă atacatorii, care cădeau fără prea multe şanse de scăpare pe gardurile de sârmă ghimpată.

Trupele franco-britanice atacă

Dimineaţa zilei de 1 iulie 1916 se anunţa încântătoare. Pe cerul albastru nu se vedea nici urmă de nori, lăsând razele de soare să mângâie culmile dealurilor şi iarba cenuşie. Soldaţii englezi şi francezi contemplau acest cer de un albastru pur, dar nu se puteau bucura de ziua splendidă. Atacul fusese pregătit pentru ora 7 şi jumătate. Un atac dis-de-dimineaţă ar fi putut fi mai avantajos, ceaţa împiedicând puşcaşii duşmani să-şi ţintească victimele. Francezii însă insistaseră ca atacul să fie dat pe lumină, pentru ca soldaţii să poată vedea efectele bombardamentelor, iar britanicii conduşi de generalul Haig fuseseră de acord.

La un moment dat, mugetul continuu al bombardamentelor s-a oprit brusc. La interval de două minute au fost detonate uriaşe cantităţi de explozibil. Atât de puternice au fost aceste explozii, că au putut fi auzite şi în porturile de pe ţărmul Canalului Mânecii. Era semnul pentru ofensivă. Soldaţii şi comandanţii lor au sărit peste parapete şi au pornit în fugă la atac. În zona în care luptau detaşamente scoţiene se auzea sunetul cimpoaielor care îi purta pe tinerii scoţieni spre moarte sau izbândă.

Şi a început măcelul. Mitralierele germane de pe culmile dealurilor au început să secere rândurile soldaţilor ce înaintau, precum o coasă spicele de grâu. Peste primul şir de soldaţi seceraţi s-a adăugat un altul şi un altul, până ce priveliştea devenea de nesuportat chiar şi pentru ochii soldaţilor. Cifrele oficiale spun că în prima zi de luptă, britanicii au pierdut 20.000 de oameni.

După asalturile din primele zile au urmat săptămâni de epuizare reciprocă, cu ofensive fără rezultat împotriva poziţiilor germane. Englezii doreau cucerirea pădurilor Mametz, Trones şi Delville. Înainte de război, acestea fuseseră parcuri de vânătoare. Un alt fel de vânătoare se desfăşura acum. În pădurea de la Mametz, luptele au început la 10 iulie. Soldaţii au pătruns valuri-valuri în desişul întunecat. Un participant la lupte îşi aminteşte că a găsit doi soldaţi, un englez şi un german, cu baionetele înfipte unul în altul, dar încă în picioare, susţinuţi de trunchiul unui copac. Peste toate, în noaptea de 17 spre 18 iulie, germanii au folosit gaze toxice de luptă. La început, soldaţii au crezut că sunt bombe defecte sau din cele cu gaze lacrimogene. Când însă au început să tuşească puternic şi-au dat seama de cumplitul adevăr.

După o perioadă, atacurile engleze şi contraatacurile germane au devenit o obişnuinţă. În pădurea de la Delville, cel mai cumplit loc al bătăliei de la Somme, infernul era ceva obişnuit.  În ceea ce soldaţii au numit “Valea diavolului“, fumul de la copacii ce ardeau şi gazele de luptă au format o pâclă deasă prin care nu pătrundea lumina. Copacii ardeau în continuare, chiar dacă începuseră ploile. Şase divizii germane au murit în aceşti 154 de acri de teren. La fel, în jurul satului Poiziers au murit în două luni 230.000 de soldaţi ai Antantei pentru 1,5 km pătraţi de câmpie care semăna acum cu un peisaj de pe Lună datorită craterelor de aici. Cu toate aceste pierderi uriaşe pentru zone infime, comandantul francez Foch şi cel englez Haig au continuat să ordone atacuri largi şi profunde.

1.200.000 de morţi

Septembrie a adus la Somme ploi nesfârşite. Soldaţii luptau în noroi până la brâu. Drumurile deveniseră impracticabile, hrana şi muniţiile de abia mai puteau fi aduse pe un fel de sănii din foi de tablă, mulţi dintre caii de transport fiind împuşcaţi fiindcă se împotmoliseră în glod. În aceste condiţii s-a desfăşurat ultima ofensivă de la Somme, din 13-18 noiembrie 1916. Nu mai era nici urmă din acel soare strălucitor şi cer albastru de la 1 iulie. Pământul era înecat de noroi, măcinat de bombe şi acoperit de cadavrele pe care nici una dintre tabere nu apucase încă să le îngroape sau, dacă o făcuse, fuseseră aduse din nou la suprafaţă de bombardamente.

Bilanţul bătăliei de la Somme este şocant. Britanicii au înregistrat 419.654 de morţi şi răniţi, francezii 194.451, germanii 650.000 (după alte surse, 500.000). În cinstea acestor tineri care au rămas să se odihnească în pământul de la Somme s-a înălţat monumentul de la Thiepval. Pe vechiul drum roman ce leagă localităţile Albert şi Bapaume încă se mai înşiruie, tăcute, mormintele eroilor. Pe monumentul de la Thiepval se înşiruie numele a 73.077 de bărbaţi care nu s-au mai întors la mamele, iubitele, soţiile sau copiii lor. Unii nu au nici măcar o cruce, căci nu li s-a descoperit tăbliţa de identificare. Între timp, un alt tăvălug a trecut peste câmpiile şi dealurile Franţei.

Sursa: Mihaela Puiu, Pagini de aur din Istoria Universală, vol. III, Editura Porţile Orientului, 2004,  Iaşi, p. 61-68.