Curiozităţi istorice

Ivan al IV-lea – „Ţarul cel Mânios”


Tânărul de 17 ani căruia mitropolitul Macarie îi pune pe cap, la 16 ianuarie 1547, în Catedrala Uspenski din Kremlinul moscovit, coroana de ţar împodobită cu blană este un duşman al situaţiei existente. Primul ţar al Rusiei nu are încredere în anturajul de la curte. Încă de pe vremea când era copil, Ivan învăţase să-i urască pe puternicii nobili, boierii. Ivan al IV-lea este mare cneaz cu numele încă de la vârsta de trei ani; tatăl lui, marele cneaz Vasili al III-lea, murise deja. Regentă devenise acum mama lui, Elena, însă, când băiatul împlineşte şapte ani, moare şi ea. Acum, boierii hrăpăreţi încep să se certe pentru putere, transformând Kremlinul într-un adevărat câmp de luptă. Ţara este condusă de o adunare a nobililor, Duma boierilor. Aceştia îl consideră pe micul Ivan doar o piedică stânjenitoare.

Ivan al IV-lea va descrie mai târziu plin de ură cum îi tratau boierii pe el şi pe fratele lui: „Eram lăsaţi să hămesim, precum copiii unui calic. Eram prost îmbrăcaţi şi sufeream de foame şi de frig”. Ivan este martorul unor lupte crâncene între boierii duşmani. Ceea ce îl revoltă în mod deosebit pe viitorul ţar este faptul că îl găseşte într-o bună zi pe boierul diriguitor Andrei Şuiski trândăvind în patul tatălui său decedat. La 13 ani, cneazul batjocorit se răzbună. Ivan porunceşte ca boierul Şuiski să fie arestat în timpul unei audienţe şi este lăsat să fie sfâşiat de câinii de vănătoare înfometaţi. Atât de mult îl urăşte pe acest bărbat. Viitorul ţar, pe jumătate copil încă, nu este mai deloc un suflet sensibil. În ziua când devine major, la vârsta de 15 ani, el porunceşte executarea mai multor prinţi. Totuşi, tânărul domnitor se consideră foarte credincios. Sub îndrumarea mitropolitului Macarie, el citeşte mult şi asiduu – texte biblice, biografii ale sfinţilor şi cronici ale Rusiei. Inteligenţa sa iese la fel de mult în evidenţă precum tenacitatea.

Ivan_IV_by_anonim_(18th_c.,_GIM)

Fiul marelui cneaz se consideră trimisul lui Dumnezeu pentru a fi următorul conducător al unui imperiu ambiţios. Bunicul lui, marele cneaz Ivan al III-lea, se căsătorise în 1472 cu Sofia Palaiologhina, nepoata ultimului împărat bizantin. Suveranul Moscovei a preluat de la Constantinopol acvila bicefală drept simbol de stat, ceremonialul bizantin de încoronare şi ideea imperiului. Ivan al III-lea însuşi îşi spunea uneori „ţar”, însă abia nepotul lui va fi încoronat după ritualul împăraţilor bizantini – o provocare pentru marile puteri europene. Ţarul i se supune doar lui Dumnezeu şi ideii creştine de imperiu, domnind ca un monarh absolut.

Religia creştin-ortodoxă fusese adoptată de ruşi încă din anul 988, prin intermediul Bizanţului, când cneazul Vladimir I al Kievului, „mama tuturor oraşelor ruse”, s-a botezat şi a poruncit botezarea întregului norod. După ce mongolii distruseseră Kievul de două ori în secolul al XIII-lea, iar mitropolitul rus, capul Bisericii Ortodoxe, fusese mutat mai întâi la Vladimir, în 1299, şi apoi la Moscova, în 1326, oraşul de pe râul Moscova devine capitala rusă. Dar chiar şi acest centru al puterii se va afla, timp de peste două secole, sub suveranitatea hanilor mongoli. Consecinţa pe termen lung a acestei dominaţii străine va fi înclinaţia către violenţă faţă de supuşi şi către corupţie.

Înfrângerea mongolilor în lupta de la Kulikovo din 1380 le-a consolidat ruşilor pe termen lung încrederea de sine. Un veac mai târziu, sub domnia marelui cneaz Ivan al III-lea, ei scutură definitiv „jugul tătar”. Ivan al III-lea a unit cnezatele ruse din nord-estul teritorului de azi într-un singur stat. Mare cneaz se considera deja unic suveran, „gosudar” (gospodar) al „întregii Rusii”, amestecând practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină. Aşa s-a născut fundamentul unui mare imperiu. Călugărul Filofei, născut la 1455, a contribuit şi el la stabilirea sensului spiritual al misiunii: Moscova, după spusele egumenului temporar al mănăstirii Pskov din nord-vestul Rusiei, a devenit, după căderea capitalei bizantine Constantinopol în 1453, „A Treia Romă”, ceva de neînlocuit, căci o a patra Romă nu avea să mai existe.

Aceasta A Treia Romă era vastă, Ivan al III-lea însuşi îi extinsese suprafaţa până la Munţii Urali şi la Oceanul Arctic. Fiul acestuia, Vasili al III-lea, a continuat „colecţionarea de pământ rusesc”. De la el moşteneşte Ivan al IV-lea un stat care luptă pentru a deveni mare putere. Acesta se loveşte însă de anumite piedici, atât interne, cât şi externe. Oligarhia boierilor paraziţi de la curte se îmbogăţeşte fără scrupule, prădând visteria statului. Boierii sunt cu totul lipsiţi de valoare ca elemente ale unei Rusii puternice. Tânărul ţar de pe tronul bizantin din fildeş vrea să le slăbească puterea prin orice mijloace.

După un incendiu devastator în Moscova, la scurt timp după încoronarea sa, Ivan al IV-lea ţine un discurs în locul care avea să devină ulterior Piaţa Roşie, în faţa zidurilor Kremlinului. În acest discurs el îi acuză pe boieri că sunt „coruptibili, imorali, hrăpăreţi” şi le reproşează că ar face „falsă justiţie”. Ţarul grăieşte adevărul, „pravda”, un termen pe care ruşii îl percep şi ca o denumire codificată pentru justiţie. Pentru a schimba situaţia, Ivan convoacă un „Consiliu ales”, un grup de clerici, experţi de la curte (diaconi) şi boieri.

Suveranul unic reuşeşte mai întâi să obţină o autonomie locală. Locuitorii oraşului şi ţăranii liberi îi aleg pe şefii administraţiei, numiţi „starostii”. Ivan slăbeşte astfel influenţa înaltei aristocraţii şi întăreşte mica aristocraţie. Funcţionarii de stat sunt remuneraţi centralizat. El desfiinţează sistemul erodat numit „cormlenia”, sistemul corupt prin care funcţionarii trăiau pe spinarea norodului. La trei ani după încoronarea sa, Ivan convoacă o adunare naţională consultativă, care dezbate un nou codice. El avea să răstoarne sistemul judiciar corupt. Reprezentanţi aleşi ai poporului pot participa la procese. În calitate de controlori, rolul lor este să supravegheze justiţia.

Un an mai târziu, ţarul convoacă un sinod bisericesc şi anunţă reforme, căci şi în mănăstiri domneşte haosul. În loc să se ocupe cu lecturi pioase, călugării îşi petreceau vremea cu femei uşoare şi cu băuturi alcoolice. În cadrul sinodului, ţarul le-a reproşat călugărilor că „irosesc prin huzur bunurile mănăstireşti şi se lasă în voia celei mai josnice preacurvii”.

Vigurosul suveran reformează şi armata. Proprietarii de pământ sunt obligaţi ca pentru fiecare 160 de hectare de pământ să „dea cal şi armură completă unui războinic”. Astfel, în decurs de 20 de ani, Ivan dublează armata roşie, care ajunge la un efectiv de aproximativ 300000 de oameni. Moscova devine putere militară, dotată inclusiv cu regimente de puşcaşi cu arme de foc.

Ţarul pariază pe o forţă ofensivă. Rusia poate progresa doar dacă învinge doi adversari: hanatul Kazanului şi hanatul Astrahanului. Ambele state sunt rămăşiţe ale Hoardei de Aur mongole. Prin jafuri masive, hanatele periclitează comerţul şi siguranţa Rusiei. Ei răpesc şi înrobesc mii de ruşi, printre care mulţi copii. După două atacuri eşuate, trupele ruseşti reuşesc în octombrie 1552 să cucerească oraşul-capitală Kazan, aflat la 800 de kilometri est de Moscova, inclusiv cu ajutorul unui expert german în material explozibil, care le distruge zidurile de fortificaţie.

Siege_of_Kazan_(Pyotr_Korovin,_1890).jpeg

Victoria de la Kazan îl transformă pe tânărul ţar într-un erou al poporului.

Moscoviţii îi pregătesc comandantului întors acasă o primire entuziastă, în dangătul de sărbătoare al clopotelor bisericilor. Monarhul, cu coroana sa de aur şi cu veşmintele purpurii magnific împodobite, le părea cetăţenilor capitalei un sfânt. În cinstea victoriei, Ivan porunceşte ridicarea în Piaţa Roşie a Catedralei Sf. Vasile. Că, după terminarea acesteia, ţarul ar fi poruncit orbirea arhitecţilor, pentru ca aceştia să nu mai poată vreodată să construiască o biserică atât de frumoasă, este o legendă.

unnamed

În vara lui 1556, trupele ruseşti au ocupat Astrahanul, la extremitatea sud-estică a imperiului. Astfel, ei şi-au asigurat Volga drept cale comercială. În anul următor, imperiului îi este alipit şi teritoriul başkirilor din Urali. În sud, soldaţii ţarului au acum în vizor munţii Caucazului. Ei ridică o fortăreaţă pe malul râului Terek. Locuitorii din nordul Caucazului, mai ales cazacii, văd un avantaj în a trece de partea Rusiei. Ei îmbogăţesc imperiul în devenire cu vitalitatea şi cu spiritul lor războinic.

Chiar dacă, sub presiune otomană, Ivan trebuie să dărâme în 1571 fortăreaţa de pe Terek, ţarul demostrează chiar şi prin viaţa privată cât de strâns legat vede el destinul ruşilor de cel al caucazienilor. Rămas văduv după moartea primei sale soţii, o rusoaică, el se căsătoreşte în 1561 cu fiica prinţului cerchez Temriuk. Caucaziana se converteşte la ortodoxism şi preia numele Maria. Ţarina îi dă soţului ei multe sfaturi folositoare, cum ar fi cel de a constitui un corp de gardă după modelul prinţilor din munţii Caucaz. Dominându-i pe tătari, başkiri şi caucazieni, Imperiul Rus devine un stat multietnic. Pentru ca acest stat să aibă pondere ca mare putere în Europa, el are nevoie de acces la porturile Mării Baltice. Marea Baltică oferă rute comerciale către ţările dezvoltate din centrul şi nordul Europei. Progresul tehnic al acestora îl fascinează pe ţar. Ivan îl deleagă pe agentul comercial Hans Schlitte din Goslar să recruteze din Germania clopotari, aurari, medici şi fabricanţi de hârtie. Schlitte adună 123 de meşteri, care sunt gata să muncească în Moscova. Însă consilierii din Lübeck, care se temeau de concurenţa rusă, le zădărnicesc călătoria. Schlitte este arestat la Lübeck.

Ţarul îşi croieşte drum spre comerţul pe Marea Baltică prin intermediul forţei armate. în 1558, trupele ruse ocupă oraşul-port Narva, dominat până atunci de cavalerii din Ordinul Livonian. Statul aflat în criză nu se poate opune prea vehement atacatorilor. Ruşii domină temporar Estonia de azi şi nordul Letoniei din prezent. Totuşi, Ivan nu reuşeşte să cucerească Riga letonă şi Revalul estonian (astăzi Tallin). Pe parcursul luptelor, care durează ani de zile, se vede de ce stăpânitorul devine aproape la fel de temut de proprii oameni ca şi de duşmani. În 1563, în timpul unei campanii militare prin Bielorusia, ţarul cel mânios îl ucide într-o dispută pe prinţul Ivan Şahovskoi cu un buzdugan.

Războiul de la Marea Baltică nu îi aduce ţarului nicio victorie de durată. Statul Ordinului Livonian se destramă în 1561 şi îşi trece teritoriul sub protectoratul Suediei, Lituaniei şi Poloniei. Războiul livonian contra Lituaniei, unite în 1569 cu Polonia, şi a aliatului ei suedez trenează. Cronicarii străini remarcă pentru prima oară cât de dur şi de vitejeşte luptă soldaţii ruşi. În urma acordului de pace din 1582, Ivan trebuie să renunţe la Livonia, inclusiv la Narva, Rusia pierzând singurul său port la Marea Baltică. În timpul acestui război, care sleieşte de puteri atât Rusia, cât şi pe ţarul ei, Ivan are parte de cea mai cruntă dezamăgire din viaţa sa. Prinţul Andrei Kurbski, care cucerise Kazanul alături de el, omul său cel mai de încredere şi guvernator al Livoniei, trece de partea duşmanului la Dorpat, în aprilie 1564. Este urmat de fideli şi de vasali ai săi. Regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, le dăruieşte trădătorilor moşii imense. În cele din urmă, Kurbski conduce în luptă trupele poloneze contra Rusiei.

În scrisorile adresate ţarului, trădătorul deplânge violenţa regimentului acestuia. La rândul său, Ivan îi reproşează lui Kurbski că l-ar fi trădat pentru beneficii materiale şi că şi-ar fi „distrus sufletul din pricina trupului”. „Autocraţia” ţarului, spune Ivan, ar fi acum bazată pe „voia Domnului”. Monarhul descrie emfatic cum îşi înţelege el datoria: „şi totdeauna se cuvine ca monarhul grijnic să fie: ici foarte blajin, colo vărvăresc; pentru ăi buni, milostenie şi blajinătate, pentru ăi răi, urgie şi caznă. Iar când el de asta în stare n-o fi, atunci n-o fi ţar de fel; căci ţarul nu-i de temut când bine făptuieşte, ci rău”. Afacerea Kurbski îl face pe Ivan al IV-lea să devină definitiv Ivan Groznîi, „cel Sever”, cel care va fi curând numit de Occident „cel Groaznic”. Autocratul ştie de mult că şi-a făcut din boieri duşmani pe viaţă, încă de când a fost ţintuit la pat de o boală gravă, în anul 1553. Se pare că mulţi boieri au şovăit atunci să dea ascultare dorinţei ţarului, de -ai jura credinţă fiului săi mai mic, Dimitri – pentru ca el să asigure succesiunea ţarului în cazul morţii acestuia. Cazul Kurbski îl face pe monarh să vadă în boieri chiar potenţial trădători de ţară, gata să se vândă duşmanilor din afară ai Rusiei.

800px-Ivans_ivory_throne

Şase luni mai târziu, în noiembrie 1564, ţarul se decide să facă un pas dramatic. El convoacă la Kremlin boierii şi clericii. Ţine un discurs în faţa lor, în care se plânge de infidelitate şi de trădare. Apoi, în mod surprinzător, îi anunţă că renunţă la domnie. În faţa audienţei siderate, îşi scoate însemnele monarhiei, îşi dă coroana jos de pe cap şi părăseşte de îndată Kremlinul. Pe 3 decembrie, porunceşte încărcarea mai multor sănii, apoi pleacă din capitală, împreună cu membrii familiei şi cu suita lui. Călătoria ia sfârşit la Alexandrova Sloboda, un conac aflat la 100 de kilometri nord-est de Moscova.

Moscoviţii sunt derutaţi şi neajutoraţi. La începutul lui ianuarie 1565, călăreţii aduc o solie de la ţar, care este citită în faţa norodului. Ivan se plânge şi de data aceasta de boierii trădători şi anunţă totodată că nu ar purta deloc pică cetăţenilor Moscovei. Şi, uite aşa, se întâmplă ceea ce ţarul a mizat că se va întâmpla: o mare delegaţie a moscoviţilor porneşte către Alexandrova Sloboda, cu prapuri şi icoane, cântând şi rugându-se. Norodul îşi vrea ţarul înapoi. Acesta pune condiţii: de „trădători” se va ocupa el, aşa cum va crede de cuviinţă. Iar statul va fi radical transformat.

Opricinina este cuvântul magic al noii perioade de domnie a ţarului. Termenul însemna la origini partea separată a unui patrimoniu, adică un domeniu privat al ţarului, pe care acesta îl administra cum dorea şi asupra căruia avea putere deplină. Practic, este vorba de un stat în stat. Opricinicii, garda ţarului, reprezentau noua temelie a puterii domneşti. Aceşti bărbaţi aparţin cu precădere noii nobilimi, o pătură ce numără peste 18000 de oameni. Ivan Groznîi subordonează Opricininei vaste teritorii ruse, inclusiv din sud-vestul Moscovei. Restul teritoriului reprezintă „zemşcina” şi este împărţit între boierii Dumei.

Opricinicii, la început în număr de 1000, dar care ajung foarte curând la 6000 de luptători, îi sunt deosebit de credincioşi ţarului. Ei poartă tunici negre, iar caii poartă însemnele lor, un cap de câine şi o mătură. Ca serviciu de securitate, ei trebuie să-i alunge ca nişte câini din patrie pe duşmanii suveranului. Se vede pentru prima oară, menţionează istoricul Andrei Firsov, „că Rusia face faţă crizelor cu mijloace extraordinare” – o aluzie la poliţia secretă bolşevică de mai târziu. Odată cu opricinicii, adesea tineri arivişti din rândurile micii nobilimi, ia naştere un regim al terorii. Ordinul cu cap de câine le oferă membrilor moşii ale boierilor, care sunt strămutaţi cu forţa. Cu ajutorul Opricininei, ţarul ridică la Alexandrova Sloboda o a doua capitală. Ţarul iese din această cetate apărată de ziduri şi de şanţuri doar protejat de un corp de securitate. Ivan se relaxează doar la auzul corului său, alcătuit din 27 de cântăreţi, care intonează imnuri de slavă pentru Dumnezeu, ţar şi patrie.

800px-0NevrevNV_Oprichniki_BISH

În Opricinina servesc adepţi credincioşi ai monarhului, dar şi aventurieri cinici, precum germanul Heinrich von Staden, din Münster. El se laudă cu faptul că acţiunile de pedepsire a boierilor degenerează în jafuri, prin care opricinicii se îmbogăţesc cu neruşinare. Deoarece sunt siguri că scapă nepedepsiţi, gardiştii lasă deoparte orice inhibiţii. Opricinicii se poartă extrem de grosolan în timpul tâlhăririi oraşului comercial Novgorod în 1570.

Aceştia jefuiesc comori ale bisericii, prăduiesc curtea arhiepiscopului şi casele meşteşugarilor şi ale comercianţilor. Îi torturează pe presupuşii trădători, arzându-i. Cei torturaţi mărturisesc tot ceea ce vor prădătorii să audă. În Novgorod, un opricinic închide un funcţionar în aceeaşi încăpere cu un urs. Animalul sfâşie hainele omului speriat de moarte. Când până şi Biserica Ortodoxă se ridică împotriva Opricininei, ţaruş porunceşte exilarea într-o mănăstire a mitropolitului Filip al II-lea, cel care refuză să îi dea binecuvântarea, iar apoi o căpetenie a opricinicilor îl omoară pe mitropolit prin sugrumare.

Lui Ivan cel Groaznic îi este tot însă mai clar că doar cu nişte brute de ajutoare nu poate construi un stat durabil. Aşa că dispune executarea unui mare număr de opricinici. Între 1571-1572, trupe de opricinici şi de boieri apără împreună Moscova de atacul hanatului Crimeii. Pentru Rusia, acesta este un război al existenţei sau dispariţiei. Ţarul pare să înţeleagă că nu îşi mai poate permite ca ţara să fie divizată. În cele din urmă, după un proces de curăţare, începând cu 1572, abia dacă mai rămân o cincime dintre vechii opricinici în slujba curţii. Ţarul dizolvă Opricinina în acelaşi an şi interzice până şi să i se mai pomenească numele în viitor. Cel puţin 4000 de oameni au fost omorâţi de opricinici. Prejudiciul pentru ţară, care are între opt şi zece milioade de locuitori, este şi mai mare. Teama şi neîncrederea continuă să domine viaţa publică. Suveranul cu barbă neagră şi înalt de 1,78 m răspândeşte o atmosferă de groază cu privirile lui tulburate, rătăcitoare. În faţa furiei clocotitoare a mâniosului ţar, nici măcar membrii familiei sale nu sunt în siguranţă.

În noiembrie 1581, în timpul unei dispute cu fiul său Ivan, ţarul îl nimereşte pe aceste în tâmplă cu vârful de fier al toiagului lui. Sângerând, ţareviciul de numai 27 de ani îşi pierde cunoştinţa. Câteva zile mai târziu, moare. Omorul prin imprudenţă, într-un acces de furie, îl zdruncină serios pe făptaşul de 51 de ani, căci năvalnicul ţar nu voise să-şi omoare fiul. Ivan cel Groznic nu-şi mai pune coroana de ţar. Nici podoabele princiare nu le mai poartă. Monarhul fanatico-religios, care-şi transferase conflictul interior asupra întregii ţări, dă în mod surprinzător dovadă de urme de bunăvoinţă a bătrâneţii.

REPIN_Ivan_Terrible&Ivan

În 1582, după decenii întregi în care a purtat război aproape fără întrerupere, el încheie pace cu Polonia-Lituania. Donează sume uriaşe mănăstirilor şi cere să se spună rugăciuni pentru sufletele celor care-i bănuiseră de trădare şi care fuseseră executaţi din porunca lui. Ivan al IV-lea încearcă „să schimbe rolul şi masca de călău cu cel de binefăcător”, după cum remarcă istoricul Ruslan Skrinnikov. Şi are toate motivele s-o facă. Rusia este sărăcită şi pustiită. Este afectată de recolte proaste şi de ciumă. Pe 18 martie 1584, ţarul moare subit la vârsta de 53 de ani, în timp ce pune pentru ultima oară piesele pe tabla de şah. În ciuda trăsăturilor sale sumbre, Ivan al IV-lea continuă să aibă în Rusia mulţi admiratori, căci, prin mica nobilime de la curte el i-a oferit imperiului în devenire o pătură de susţinere a statului. Tot el indică direcţiile înspe care să se extindă imperiul: spre Caucaz şi spre Marea Neagră, către Marea Baltică şi Siberia.

320px-Vasnetsov_Ioann_4

  • Sursa: Uwe Klussman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor, Editura Litera, 2014, Bucureşti, p. 13-23.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.